Lanţul, fie el şi din iubire, tot lanţ rămâne

Şi strânge al naibii de tare. Şi măcar de-ar fi iubire de-aia de la Tatăl ei. Dar e doar o… dependenţă. Dependenţă care vine din frici, traume, nevoi nesatisfăcute, orgolii prosteşti, frustrări şi din multe alte gunoaie de-astea de mai găsim aruncate şi uitate prin noi.

Oamenii dependenţi emoţional, tocmai din dorinţa de a menţine un control obsesiv asupra vieţii lor, aruncă astfel de lanţuri, lănţişoare şi lănţuguri, îmbrăcate într-o aparentă iubire pufoasă şi călduroasă, în jurul tuturor celor care se află în viaţa lor. Chiar şi-n jurul celor care ar fi ei, săracii, doar în treacăt. Lasă să fie şi ăia acolo, cu cât mai mulţi cu atât mai bine!

Oamenii dependenţi emoţional au în mintea lor convingerea că fac bine procedând astfel. Doar menirea lor este să împartă iubire, să arate cât sunt ei de buni, de blânzi, de binevoitori, să aibă grijă de toţi şi toate, să fie prezenţi peste tot, să ştie tot despre tot, să… aibă de unde primi confirmări. Că uite ce fac ei, că uite ce suflete curate şi bune au, că uite ce Oameni sunt… da’ să ferească Dumnezeu să îndrăznească cineva să nu dea la schimb cel puţin aceleaşi lucruri pentru faptele lor măreţe… sau să ferească Dumnezeu să îndrăznească cineva să le întoarcă vreodată spatele când ei smiorcăie puţin că… “La revedere!”! Bombă cu ceas! Cu vreo 2 secunde jumate rămase până la marea explozie. Şi să vezi atunci blândeţe şi iubire din suflet. Mărinimie curată, nu alta!

Dependenţele astea interumane sunt bune doar pentru relaţiile de genul copii-părinţi, bolnavi-îngrijitori sau eu mai ştiu ce alte situaţii în care un om este, în mod justificat, dependent de un alt om. Dar dacă părinţii n-au fost tocmai… părinţi când eram noi mici… păi nu ne căutăm noi unii când suntem mari? Şi cum o facem…? Jucând un fel de rol. “Uite, eu fac aşa pentru ca tu să înveţi cum să faci cu mine, bine?”. Începem să ne comportăm cam cum ne-am dori să se fi comportat oamenii dragi din viaţa noastră cu noi.

Păcat că unii oameni n-au învăţat încă despre aşteptări că-s un pic otrăvite. Că, dacă avem aşteptări de la alţii înainte să le avem de la noi înşine, e posibil să ne-o luăm un pic în freză. Că, dacă ne abandonăm vieţile în mâinile altora, ei s-ar putea să joace fotbal cu ele sau… pur şi simplu să le lase jos, uitate într-un colţ amărât, de nimeni ştiut. Şi nu-i judec deloc pe cei care lasă jos ce nu-i al lor. Pentru că noi suntem, fiecare în parte, responsabili de pătrăţica noastră, de viaţa noastră, de tot ceea ce însemnăm noi cu sinele nostru cu tot. Nimeni altcineva. Doar noi. Noi avem capacitatea de a ne inunda interiorul cu iubire necondiţionată, de-aia adevărată. Noi avem capacitatea de a avea grijă de noi. Noi avem capacitatea de a ne rezolva problemele. Toate. Noi. Noi înainte de oricine altcineva. Trebuie doar să vrem. Trebuie doar să ni se facă puţin lehamite de frica de singurătate, de frica de eşec, de frica de respingere, de frica de n alte… lecţii pe care noi le vedem ca pe nişte monştri. Pentru că niciuna dintre lecţiile astea n-a omorât pe nimeni. Ba ele chiar dezvoltă. Mintea e aia criminală. Ea ne joacă feste. Ea creează toate fricile din noi sub forma crimei.

Ce, ne-au întors spatele?!? Au ei sigur ceva împotriva noastră. Am greşit noi sigur cu ceva. Nu ne mai iubeşte nimeni, gata. E panică. Nu mai avem aer. Nu mai există lumea. S-a terminat cerul. Pământul a înghiţit apele. Mai au puţin, puţin şi ne înghit şi pe noi cu totul. După care depresie. Plânsete. Reproşuri faţă de noi şi faţă de restul. Tras de lanţurile alea şi mai tare… cu şi mai mult patos… că poate totuşi rămân lângă noi dacă forţăm puţin nota.

Tendinţele astea masochiste de a-i lega pe toţi din jur de noi denotă numai şi numai slăbiciune. N-avem nevoie de alţii ca să ne simţim împliniţi. N-avem nevoie de alţii ca să simţim că existăm. Avem nevoie de alţii ca să ne dezvoltăm, să ne cunoaştem prin intermediul interacţiunilor cu ei, dar nu ca să respirăm. Avem şi noi tot doi plămâni ca ei.

Cum ne vindecăm? Prin dependenţă sigur nu. Nici drogurile nu sunt bune. Şi nici alcoolul sau ţigările. Asta de ce ar fi?

Siguranţa de sine nu e vreun premiu Nobel. Ea se dezvoltă. Se exersează. De oricine. Şi exerciţiile astea, la început, mai pot da şi rateuri. Ca atunci când ieşim de la centrul de dezintoxicare. O dată, de două ori s-ar putea să recădem în patimă. Dar dintr-a treia parcă încrederea în sine începe să dea semne că trăieşte. Parcă începem să ne luminăm un pic şi să dăm măcar doi bani pe forţa noastră interioară. Parcă începem să simţim ce e aia iubire matură şi cum să o manifestăm faţă de ceilalţi… desprinşi fiind de ei. Parcă începem să simţim că aparţinem unei comuniuni fără să strângem în mâini şi în minte lanţuri groase de control.

Şi parcă lumea începe să ne zâmbească. Parcă începe chiar să ne dorească prezenţa. Pentru că, nu-i aşa, mai mare dragul îi e să petreacă timp cu un om lângă care se respiră energie curată şi nu disperare.

Lasă un răspuns