La mine era cheia inimii mele, nu altundeva

Citesc peste tot “Bine că te-ai dus, 2016!”… şi mă întreb… oare chiar sunt singura dementă care se bucură de nebunia asta de an care se încheie astăzi?! Oare eu sunt singura care zice acum, la sfârşit de an… “2016… mai dă cu mine de pereţi o dată, că tare reuşită m-ai adus la suprafaţă făcând asta!”?!

Anul ăsta pentru mine cred că a fost cel mai… antrenant an. Am primit atât de puternice şi dese lovituri… că nici n-am avut timp să respir între ele. Anul ăsta am avut atât de multe şi de impact schimbări în viaţa mea… că nici n-am avut timp să le diger bine pe toate. Şi mă bucur… că, dacă aş fi avut răgaz să şed un pic, cine ştie când m-aş mai fi ridicat… dacă m-aş mai fi ridicat.

Anul ăsta mi-a arătat că la întrebarea “Oare se poate mai mult de-atât?” întotdeauna răspunsul este un mare şi hotărât “DA!”. Întotdeauna! Mi-a arătat că nimic nu are limite. Că nimic nu e destul . Că nimic nu are capăt. Şi dacă are… acolo ajung doar cei puternici. Iar pe mine… anul ăsta m-a făcut mai puternică decât am fost vreodată. M-a făcut mai puternică decât mi-am imaginat vreodată că pot fi.

Anul ăsta a stors din mine ultima picătură din tot ce-am avut eu mai rău în mintea mea şi-a dezvoltat tot ce zăcea mai bun adânc îngropat în sufletul meu. Anul ăsta mi-a arătat cât de repede pot ajunge de la o extremă la cealaltă, cât de nesigur este sigurul şi cât de prevăzut neprevăzutul. Anul ăsta mi-a arătat că nu există matriţe altele decât cele inventate de om şi mintea lui. Anul ăsta mi-a arătat ce înseamnă tradiţia şi cum ne lăsăm manipulaţi de ea sub toate formele ei existente. Anul ăsta mi-a arătat că instituţia bisericii n-are nicio legătură cu Dumnezeu. Iar Dumnezeu mi-a arătat cine sunt eu şi cine e el în mine.

Anul ăsta… mi-a dat familia înapoi. Familia aia de care am fugit întreaga mea adolescenţă. Ba chiar mi-a dat ceva din ea în plus. Anul ăsta… m-a făcut să înţeleg că prietenii adevăraţi sunt ca şi sufletul pereche. Unul singur şi pentru totdeauna.

Anul ăsta m-a făcut să aleg fericirea înainte de orice. M-a făcut să aleg corectitudinea. M-a făcut să aleg adevărul. M-a făcut să aleg… să mă aleg pe mine. Anul ăsta m-a făcut să mă aleg pe mine, da. Să mă aleg şi să mă echilibrez. Să mă dezvolt. Să mă caut şi să mă găsesc. Să lucrez cu mine ca să pot lucra şi cu ceilalţi. Exact aşa cum mi-aş dori să lucreze şi alţii cu mine dacă aş fi eu în locul lor şi ei în locul meu.

Anul ăsta m-a făcut să înţeleg că… n-am greşit niciodată cu nimic. Doar am ales să învăţ.

Anul ăsta m-a făcut să mă opresc din alergatul în turmă. Şi s-o iau eu singură… pe calea mea. Anul ăsta m-a învăţat să am răbdare, să fiu calmă şi să mă opresc din a-mi dori să fiu prima mereu, în cap de linie. M-a învăţat că e mai bine să-i las pe ceilalţi să mă depăşească în goana lor. Pentru că eu am propria mea goană. Şi propriile mele ziduri de care trebuie să mă izbesc întâi… pentru ca mai apoi să le pot sări. Şi propriile mele experienţe care să dea cu mine de pământ. Şi propriile mele mâini sfinte care să mă tragă apoi înapoi sus şi care să mă scuture de praf. Şi sufletele din propria mea familie care să-mi fie alături în tot timpul ăsta.

Anul ăsta m-a făcut să înţeleg că m-am născut singură, nu în gaşcă mare. Că prin viaţă trec singură, nu cu toţi oamenii de pe planetă. Că alături de mine sunt făcute să fie o singură iubire, o singură familie şi câteva… experienţe. Atât.

Anul ăsta mi-a arătat că e bine să nu-mi compar alegerile cu ale celorlalţi. Pentru că eu n-am nevoie de ce au alţii nevoie. Anul ăsta m-a făcut să fiu… eu.

2016 al meu iubit se încheie astăzi. Dar nu fără să pună punct acolo unde trebuie pus şi nici fără să lase alineat acolo unde urmează să înceapă…

Lasă un răspuns