Karma, bumerangul vieții

Sau ce se duce se și întoarce, odată și-odată. Chiar dacă reușim noi, sub o formă sau alta, să amânăm reversul ăsta.

De multe ori am zis-o, de și mai multe ori o voi mai zice. Viața este dreaptă. Așa, cu bune și rele, cum e ea. Nu simplă, ci dreaptă. Nu simplă, ci complicată, dar… dreaptă. E complicată pentru că și noi suntem complicați. Complecși. Alunecoși. Închiși, ascunși, temători. Iresponsabili, nepăsători, ignoranți. Pentru că încâlcim firul și mai tare decât e el încâlcit deja, în loc să-i dăm de cap și să-l întindem.

Și mai suntem extremiști. Când apucăm o idee cu care noi rezonăm câtuși de puțin, o facem cât lumea de mare, o facem atât de mare, că acaparează totul… pe noi, pe cei din jur, pe cunoscuți, necunoscuți… nemailăsând loc de ‘în plus’, nemailăsând niciun pic de mobilitate, de liberă alegere, de discernământ… propriu sau al celorlalți. Nu, nene. Ni se pare nouă bine într-un fel? Păi tre’ să fie binele ăla bine pentru toți, să-l urmeze toți, să-l divinizeze toți!

Și mai greșim undeva. Confundăm binele cu dreptatea și răul cu nedreptatea. Ne imaginăm că, dacă facem, eventual și cu forța, fără să ne fie cerut, bine peste bine peste bine, deși nouă interiorul ne colcăie de negativism, de frustrări, de… rău… suntem niște ‘pâinea lui Dumnezeu’. Și că toți ăia care fac rău sunt ăla negru în persoană. Și greșim, da. Pentru că și binele, și răul sunt parte din viața asta. În egală măsură. Ambele sunt atât oferite, cât și primite drept… răsplată. În funcție de ceea ce primim, undeva am dat-o-n bară… sau nu. Sau undeva avem ceva de schimbat. Sau avem o menire de care încă n-am aflat și doar astfel reușim și noi să aflăm.

Toți suntem niște curieri, niște unii care livrează atât bine, cât și rău. Dar, în același timp, suntem și niște destinații… atât pentru bine, cât și pentru rău. Pentru că e o lege subtilă care ne spune… sau nu, care ne arată prin viață în sine, mai bine zis… că noi toți culegem ceea ce am semănat. Acum sau altădată. Adică în viața de-acum sau în alta trecută.

Nu zic să facem rău. Răul trebuie, în mod cert, eliminat. Însă nu doar la suprafață. Ci din interior. Din sursele lui. Care trebuie identificate. După care trebuie să scormonim tot în noi, înainte de oriunde altundeva. Atunci când ni se întâmplă lucruri rele, reacția noastră nu trebuie să fie drama și ponegrirea pietrei cu care s-a aruncat și-a celui care a aruncat-o, ci căutarea unei pietre similare în noi. Oare noi nu cumva suntem loviți cu un motiv? Altul decât că cel care o aruncă e un rău și-un nenorocit? Oare n-am comis-o și noi cumva cândva, prin trecutul nostru? Oare nu cumva acea lovitură e… menită să fie a noastră? Chiar și numai pentru a ne stârni să… facem o schimbare… în bine… în viața noastră?

Suntem dușmani și ne vom dușmăni până când vom înceta să ne scuzăm pe noi și să acuzăm pe alții și vom începe să ne întrebăm dacă nu cumva acuza aia își are direcția întâi înspre noi, înainte de orice sau oricine altcineva. Pentru că viața… înseamnă ceea ce facem. Din tot ceea ce însemnăm noi, nu doar din mintea noastră conștientă de-acum. Viața noastră înseamnă acțiunea încă de la nașterea sufletului nostru, nu doar a trupului purtat de data asta.

În fiecare moment, în fiecare întâmplare, în fiecare relație, casă, masă… se manifestă karma. De care nu putem fugi nicicum. Însă putem cunoaște mai multe despre ea, despre regulile ei, despre… noi. Despre motivele pentru care existăm, despre motivele pentru care existăm sub forma și în condițiile în care existăm. Și mai putem acționa în tandem cu ea. Nu făcând bine sau rău, ci înțelegând, pur și simplu, rostul tuturor și acționând înțelept în ceea ce privește legătura lor cu noi și-a noastră cu ei.

Menirea noastră este de a ne elibera din lațuri, de preconcepții, de… datorii karmice. Și vom reuși să o împlinim numai cunoscând, făcând tot posibilul să și înțelegem cele cunoscute… și acționând în conformitate cu ele.

Și… ținând minte un lucru… că tot ceea ce facem cere, direct sau indirect, să ne fie făcut întocmai. Bine sau rău.

Lasă un răspuns