Iubirea vine din suflet, nu dintr-o şcoală

Dacă mai acum câţiva ani aş fi zis că sigur există o masă mare de oameni care cunosc iubirea adevărată… în ultima vreme mi-am cam schimbat părerea. Şi continui să mi-o tot schimb. Pe zi ce trece.

Aş vrea, spre exemplu, acum… să pot numi zece persoane dintre toţi ai mei care cunosc şi trăiesc iubirea adevărată. Zece persoane care sunt parte dintr-o relaţie bazată pe iubire adevărată. Care nu confundă iubirea cu banii, cu cultura, cu educaţia, cu lupta şi nici cu inteligenţa. Aş vrea acum să pot numi zece persoane care sunt atât de sănătoase şi echilibrate în suflet… că niciun criteriu altul decât iubirea nu le defineşte viaţa. Aş vrea să numesc zece persoane care au alături de ei un suflet cu care comunică fără să fie nevoie mereu să-şi audă vocile, fără să fie nevoie mereu să-şi întâlnească privirile.

Aş vrea să ştiu că există oameni care nu pun preţ mai mare pe altceva înaintea iubirii. Care nu dau greutate mai mare minţii în defavoarea sufletului. Care nu-şi menţin familiile în picioare bazându-se pe flacăra materială în loc de cea spirituală. Care nu fac din relaţii competiţii… uitând de uniune. Aş vrea să ştiu că există… îndrăgostiţi. Că există suflete care dansează împreună în aceiaşi paşi prin viaţă, nu minţi care se întrec în care aruncă cu diplome mai mari şi bani mai mulţi.

Am ajuns să fim atât de bolnavi în adâncul sufletelor noastre… încât intrăm în relaţii doar pentru a demonstra lucruri. Ne angajăm într-o căsnicie… la propriu. Cu contract de muncă şi fişă a postului. Cu declaraţii de IQ şi de orgoliu. Cu linii trasate de respectat. Cu fel şi fel de clauze şi condiţii. Dar fără sentimente de iubire. Poate doar de frustrare. Pentru că am întins coarda atât de mult într-ale egoului, că preferăm să ne compromitem întreaga viaţă… doar pentru a demonstra lucruri. Că şi noi putem, că şi noi avem, că şi noi facem, că şi noi strângem. Şi că ne supunem. Că ne supunem unei societăţi stricate, în care nimeni nu e vinovat de nimic, dar în care, în acelaşi timp, toţi suntem vinovaţi de tot.

Ieşim pe stradă ţinându-ne de mână, cu zâmbete pe buze, doar pentru ca lumea să spună “Uite, dom’le, un cuplu exemplar. Se iubesc, sunt fericiţi… se vede pe ei!”. Dar când intrăm pe uşa casei noastre iar… parcă toate astea dispar. Fiecare se încuie într-o cameră. Şi, dacă n-avem câte una pentru fiecare, există telefoane, căşti, laptopuri, amante, amanţi, televizoare. Slavă Domnului! că ne-am pus la dispoziţie de-a lungul timpului destul de multe activităţi care să ne facă să uităm că trăim în casă cu… un străin.

Noi nu ne mai dorim emoţii frumoase. Ce să facem cu ele? Emoţiile frumoase nu ţin de foame. Dar de-am înţelege odată că succesul, de orice natură ar fi el, nu are la bază inteligenţă… ci iubire! Succesul nu se construieşte pe ceva mecanic. Nu se dezvoltă prin lipsa comunicării, ci prin prezenţa ei. Iar comunicarea nu există dacă nu e uniune. Pentru că nu ne vine să vorbim cu un om după care parcă mai repede am arunca cu ceva tare şi ascuţit. Nu ne vine să privim cu drag în ochi un om de care ne leagă orice altceva în afară de iubire.

Am ajuns să ne înlocuim întreaga viaţă cu un compromis. Am ajuns să fim competitivi în propria noastră familie. Am ajuns să ne urâm în propriul nostru pat. Şi toate astea doar pentru că nu avem răbdare, pentru că vrem şi noi ca alţii şi vrem acum, pentru că ne îngrozeşte singurătatea şi dorim cu orice preţ să n-avem parte de ea. Pentru că nu ştim să aşteptăm. Şi pentru că nu înţelegem că, rămânând într-o relaţie lipsită de iubire… privăm mai multe suflete de fericire, nu doar pe noi. Pentru că o iubire adevărată se întâmplă doar între anumite persoane, deloc la întâmplare, şi noi nu facem nimic altceva decât să ne amărâm şi să mai lăsăm şi alţi oameni să rătăcească prin lume, să amărască şi ei la rândul lor pe alţii, să crească şi ei la rândul lor copii în nişte familii lipsite de esenţă, lipsite de sentiment frumos… lipsite de căldura de neînlocuit a iubirii.

Indiferent cât de competitivi ne cere această lume să fim, să nu confudam familia cu o afacere. Să nu uităm scopul iubirii pe pământ. Să nu ne hrănim conştient cu frustrări şi tristeţe. Să învăţăm răbdarea şi să ne echilibrăm viaţa în aşa fel încât armonia să vină şi la noi. Pentru că iubirea nu înseamnă niciodată o parte fericită şi una tristă. Iubirea nu înseamnă niciodată sacrificiu. Şi nici război. Iubirea nu se măsoară în grade de inteligenţă şi nici nu face diferenţe. Ea doar se simte. Şi-abia de-acolo începe viaţa cu adevărat.

Lasă un răspuns