Iubirea nu înseamnă insistență, ci… simplă potrivire

Ea nu cere un timp anume, de-ăla potrivit, ci niște pași de făcut, niște experiențe, niște lucruri de învățat… înainte ca ea să apară, înainte ca ea să se desfășoare liber și să… rămână.

Iubirea ne vrea împreună, dar nu oricum. Nu ne putem iubi așa, la nimereală, oricare cu oricare. Nu ne putem iubi doar pentru că ne încadrăm, aparent, unul în tiparul celuilalt. Nu ne putem iubi doar pentru că ea e nebună și el un umil supus. Nu ne putem iubi doar pentru că el îngrădește și ea acceptă. Nu ne putem iubi doar pentru că ea e posesivă și el… un simplu obiect.

Nu, nu ne putem iubi doar pentru că ea e bărbat și el e femeie. Nu ne putem iubi doar pentru că el se plictisește ușor și ea își schimbă zilnic culoarea părului. Nu ne putem iubi doar pentru că ea plânge des și el are o mânecă luuungă pentru muci.

Nu, nu ne putem iubi doar pentru că el folosește aceleași produse cosmetice ca și ea. Nu. Nu ne putem iubi doar pentru că ea se vrea mamă cu orice preț și el e un ajutor bun când vine vorba de șters căcuță și de pudrat funduleț.

Iubire nu e aia când unul tratează cu indiferență și celălalt înghite cu stoicism. Nu e nici când unul înșală și cealalt iartă. Și nici când unul lasă toate speranțele și toate visele personale la o parte doar pentru că, într-o zi, la o cafea sau într-un club mișto… a făcut o alegere de moment.

Astea toate sunt încă situații în care mai sunt pași de făcut, mai sunt experiențe de trecut și lucruri de învățat. De ambele părți.

Sunt sătulă de prefăcătorie și de minciună. Sunt sătulă de “merge și-așa”, de aia cu “cioara de pe gard”, de oameni delăsători, de pierderi de speranțe. Sunt sătulă de scuze inepuizabile și de explicații fără rost. Sunt sătulă de oameni care fac tot ce îi duce pe ei mintea, de bun simț sau nu, să ascundă ceea ce sunt, de fapt, fie că mimează ei singurătatea, fie că mimează o poziție într-un cuplu. Sunt sătulă de oameni care-și rup inimile și fac pe neștiutorii, pe ăia care nu înțeleg ei sub nicio formă de ce li se întâmplă tocmai lor asta!

Sunt sătulă să aud de mașini care mai de care, de baruri și hoteluri, de mătăsuri și lux. Sunt sătulă, pentru că omenia nu stă în lux și nici într-o pereche de pantofi. Omenia nu stă în cine suntem, ci în ce suntem. Oameni, mă. Omenie – oameni..? Suntem oameni, da, înainte de orice. Suntem oameni și ăștia care lucrăm în trei schimburi la o fabrică de pâine de-o viață și ăștia care n-am lucrat niciodată pentru că ‘mama și tata’.

Suntem toți oameni și aproape toți am cam uitat ce-i aia iubire. Nu, nu zic de “iubirea” asta sexuală, că pe-asta o lingem acum toți pe pâine la mic dejun, prânz și seară, de la grădi până când moartea ne va lăsa fără. Nu. Vorbesc de iubirea aia… iubire. De miza pariului nostru cu viața.

Vorbesc de iubirea aia care ne face să vedem unul în altul nu doar ce e de îmbunătățit sau de schimbat, ci și ce e de admirat. Vorbesc de iubirea aia în care manipularea n-are loc, pentru că e tot ocupat de încredere și de drag. Vorbesc de iubirea aia în care nu ne mai vedem unul pe altul ca fiind simpli oameni, ci adevărați războinici și zeițe. Lumini din ochii lui Dumnezeu dăruite nouă, muritorilor, pe pământ. Vorbesc de iubirea aia în care nu mai e nevoie să căutăm chestii avute în comun, pentru că ne iau ele, de la sine, prin surprindere de multe ce sunt. Pentru că până și focul din ochii ‘lui’ arde la fel ca focul din ochii ‘ei’, fără să existe vreo boare care să poată clinti cumva vreodată ceva.

În iubire nu există nesiguranță, gânduri care parcă ne prăjesc creierul, neliniște. Iubirea nu e tocmeală, teamă și nici ascunziș.

Iubirea e drumul împreună după multe drumuri separate. E ce vine după… eșec după eșec, după provocări și cerințe absurde și de tot felul.

Iubirea e aia care nu vrea uciderea unui dragon cu șapte capete și nici captura lunii de pe cer ca dovadă.

Iubirea e simplă… E ‘goi sub clar de lună’ și ‘șampanie de stele’. E ‘zeița’ și ‘războinicul’ ei.

Lasă un răspuns