Iubirea nu-i o învoială

Nu o dată mi s-a întâmplat, de-a lungul timpului, să fiu făcută “inadaptată”. Pentru că eu nu sunt dispusă să fac compromisuri, pentru că eu nu sunt dispusă să trăiesc la fel ca toată lumea… “cu bune, cu rele”, pentru că… nu m-am mulțumit cu puțin. Ultima dată… pentru că am zis “NU”, când am fost cerută în căsătorie. Ce dacă ne potriveam ca nuca-n perete? Ce-avea?! Nu puteam să trăiesc și-așa?!?

Nu. Nu puteam. Și nici n-am vrut. Și nu mi-a fost frică nici de cât de departe ajunsesem cu relația, nici de multele neamuri implicate în ea, nici de faptul că deja locuiam împreună, nici de prietenii comuni, nici de gura lumii, nici de nimeni și de nimic. Nici măcar de mine. Ce dacă aveam să fiu iarăși singură? Am mai fost și înainte și n-am murit. N-a murit nimeni, de fapt.

Majoritatea greșim… confundând iubirea cu… o simplă conectare emoțională, care nu doar că nu-i iubire, dar mai dă și dependență. Iubirea nu dă dependență. Iubirea, din contră, da libertate. Încredere. Iubirea are la bază încrederea. Și prietenia. E un pachet de trăsături frumoase, dar care nu ne leagă. Ne… dezleagă, aș zice. Ne dezleagă de orice urmă de negativism și întuneric. Ne încurajează. Ne susține să pășim în viață cu și mai mult curaj decât am avut până atunci. Și mai departe de locul unde eram când am întâlnit-o sau de locul unde ne imaginam noi singuri că am putea ajunge vreodată. Exact ca… un adevărat prieten…

Nu, iubirea nu înseamnă lanțuri, ci… detașare. Nu retragere, da? Doar detașare. Asta nu înseamnă că nu ne pasă, ci că ne pasă într-un mod autentic. Matur. Iubirea e matură. Și ne face și pe noi să fim la fel. Nu disperați cu telefoane mii, nu arzând de nerăbdare până la revedere, nu… Iubirea vede și de la distanță. Și în liniște. Și în ce-o fi. Oriunde. Cu aceeași privire caldă și cu același calm… orice ar fi!

Noi încă n-am învățat să facem lucrurile în ordinea lor firească. Încă n-am învățat să creștem noi, ca indivizi, întâi, în așteptarea iubirii. Noi… așa, invalizi sufletește cum suntem… aruncăm undița și, cum trage ceva, scoatem repede la mal și ne apucăm de… îngrășat porcul în ajun. Băgăm repede, repede multe și mari eforturi și compromisuri, doar, doar, până în ziua aia a nunții mult așteptate de noi și de toate neamurile și de toți cunoscuții și necunoscuții, arătăm a cuplu fericit și îndrăgostit și roz, cu fluturași mii în stomac.

Poate, poate facem de-o iubire… sau măcar de ceva ce îi seamănă acolo, cât de cât.

Ne mințim adică. Și trăim așa o viață întreagă. Mințindu-ne. Pe noi înșine, pe cel cu care ne-am căsătorit, copiii, părinții, vecinii și pe toți ăia cărora le pasă… sau nu, mai degrabă, de ce-i cu noi și-ntre pereții casei noastre. Important e pe-afară să se vadă cum trebuie, nu? Să dea bine funcțiile. Că ea e nu știu ce și uite ce bine se potrivesc că și el e nu știu ce și mai și decât ea.

Da, știu că e frumos să vorbim despre iubire. Și e și ușor. Însă de iubit în sine… nu prea. Și nu pentru că n-am fi noi în stare să iubim, ci doar pentru că ne poticnim în evoluția asta a noastră, ne poticnim în relații nepotrivite, alături de oamenii nepotriviți. Nu înțelegem faza aia cum că… omul nu se schimbă. Și nu vorbesc acum despre educație, cizelare și altele care țin de bagaje emoționale și de ego, ci de trăsături.

Așa cum nu putem schimba culoarea ochilor, nu putem schimba nici o trăsătură, un aspect esențial al unui om. Pentru că trăsăturile sunt cele care ne alcătuiesc. Sunt cele care fac, împreună, din noi o piesă. Care nu se potrivește cu oricare altă piesă. Care nu este pe placul tuturor. Așa cum nici noi nu suntem. Însă ne chinuim. Ne chinuim, cu… mari eforturi și compromisuri… să ne înghesuim unul în altul… noi și… oricare pică la îndemână. Că doar ce? Până la urmă tre’… să ne înțelegem cumva, nu? “Doar oameni suntem toți!”…

Oameni suntem toți… dar nu toți pentru toți, ci doar unul anume… pentru un altul anume. Atât.

3 Comments

Lasă un răspuns