Iubirea nu-i de găsit, ci de sădit

Eu obişnuiesc să merg mult pe jos. Pe lângă faptul că… mersul pe jos face piciorul frumos, pentru mine mersul pe jos e aşa… ca un respiro numai bun, după o zi plină de-ale mele şi de-ale altora. E ca o pastilă de golire a memoriei pentru ca ideile noi să vină. Bă, şi-mi vin unele câteodată de mă uimesc singură.

Fiind nemulţumită parcă totuşi de definiţia sufletelor pereche de mai acum ceva timp, mi-a rămas acolo undeva într-un cui atârnată notiţa că pot mai mult. Ştiu mai mult. Îmi rămăsese doar să aştept să se aprindă becul. S-a aprins în seara asta când îmi plimbam câinele. Am notat în creier, ca un copil conştiincios, cu liniuţă, tot ce mi-a zbârnâit mintea.

Am luat-o strategic. Pe căprării. Şi cea mai importantă şi de ştiut pentru toată lumea căprărie este “Diferenţe”. Cum diferenţiem simplele experienţe amoroase de sufletul nostru pereche? M-am luat pe mine la analizat. M-am gândit ce a însemnat fiecare relaţie pe care am avut-o în viaţa mea. Apoi m-am gândit cu ce este diferit sufletul meu drag şi pereche.

E simplu. Simplu, simplu şi frumos. Fiecare bărbat din viaţa mea a venit… când a trebuit. Şi cum a trebuit. Ca toate celelalte de altfel, dar mă rezum la subiect. De fiecare dată când am cunoscut pe cineva care pur şi simplu mi-a sclipit în ochi, care s-a încadrat perfect în criteriile mele de căutare, care m-a făcut să-mi pierd minţile şi respiraţia, care m-a făcut să simt furtuni în stomac şi… nimic în creier… dar de absolut fiecare dată… mi-a fost întinsă următoarea piesă care avea să se încadreze perfect în următorul meu spaţiu interior gol. Mi-a fost împinsă următoarea încercare ce avea să mă mai înveţe ceva. Mi-a fost oferit cadoul pe care atunci îl meritam.

S-o iau practic. Dumnezeu ce-a făcut? M-a luat pe mine şi a zis.
– Asta este C. Are ochi albaştri, să îi dăm căprui, că nu-i place ce are ea (încă). Este blondă, să-i dăm un brunet, că nu-i plac “spălăciţii” (ca ea). E geloasă, să-i dăm… să turbeze. E posesivă, să-i dăm un sălbatic. E nesigură, să-i dăm un instabil. E lipsită de încredere, să-i dăm un nerecunoscător.
Şi mi-a dat. Mi-a dat fix ce-aveam eu bolnav în mine. Mi-a dat rană peste rana mea. Mi-a dat să văd cum e-n afară, ca să învăţ să mă uit înăuntru.

De ce n-au ţinut aceste relaţii? Păi tot simplu. Ca la clasa întâi. După ce am învăţat literele, scrisul şi cititul, nu mi-a mai trebuit abecedarul. Aşa şi cu relaţiile astea de tip experienţe. Am vindecat o rană, nu-mi mai trebuie leacul. Destul de logic, nu?

Şi de ce totuşi par atât de potriviţi şi de sclipicioşi la prima vedere oamenii-experienţe? Pentru că aşa trebuie. Pentru că dacă n-ar părea perfecţi pentru noi, nu ne-am duce spre ei ca înecaţii la fund. Pentru că altfel nu ne-am învăţa lecţiile.

Ei, şi acum… să trecem la lucruri şi mai serioase de-atât. Sufletul pereche. Mi-e clar acum că mintea conştientă nu-l recunoaşte. Ba chiar din contră, îl respinge.
– Cine, mă?! Nu, mă, ce-ai, n-am eu treabă cu el. Nu, nu. Nu, mie nu-mi plac bărbaţii cu ochi albaştri, nu. Plus că mie nu-mi place aia şi aia şi aia, nu, iar eu nu pot fi cu cineva care lucrează în domeniul ăsta, nu. Nu, nu. Nu!

Sufletele pereche se întâlnesc… cum să zic eu mai elegant, aşa?! Practic… în curu’ gol. Ca şi cum ar fi doi proşti. De la zero. Fără goluri, fără plinuri. Sufletele pereche când se întâlnesc… zici că-s… vid. Şi da, minţile lor nu se recunosc, dar ele ca suflete… ehe!! Se îmbrăţişează, se pupă, “Vai, ce dor mi-a fost de tine!” şi noi nu ştim ce naiba sunt vocile alea interioare care parcă ne împing înspre celălalt, deşi mintea ţine contră. “Nu, pentru că, pentru că, pentru că, etc.”.

Şi se întâmplă situaţii diverse, care aduc aceste două persoane purtătoare de suflete pereche în aceleaşi locuri, se întâmplă discuţii, se întâmplă multe care, în ciuda minţii, schimbă respiraţii, însă fără să le agite, nu. De data asta le liniştesc.

Apare o linişte interioară de nedescris, necunoscută până atunci. O linişte care e prezentă chiar şi atunci când persoana cealaltă nu e în jur. O linişte dorită de-atâta timp şi, în sfârşit, găsită. Apar priviri ochi în ochi şi atingeri care vorbesc de la sine, care opresc timpul în loc şi parcă încearcă să amintească amândurora că se ştiu de fapt de o veşnicie. Apar subiecte care n-ar fi fost dezbătute în veci cu altcineva atât de bine. Apar unul în calea altuia când se aşteaptă mai puţin, iar când se izbesc nas în nas cerul parcă strigă “Pup-ooo, băăă!”. Şi deşi nu se aude de fapt nicio voce, amândoi se ruşinează, zâmbesc lăsând capul în pământ şi trec unul pe lângă altul mai departe.

Şi-odată cu trecerea lor şi a timpului, sare şi piper se presară din cer. Soare şi lună. Farmec şi frumos. Şi iubire. Iar sufletele pereche nu-şi dau seama când azi s-a făcut ieri şi luna s-a făcut an.

Iar eu nu-mi dau seama că ieri nu-l plăceam şi azi… sunt chiar ochii mei albaştri în ochii lui.

Lasă un răspuns