Iubirea n-ar trebui să doară

Ei, uite pe-asta cu agresiunea n-o accept sub nicio formă. Nu vreau. Şi mă intrigă rău femeile care stau acolo. Care acceptă. Sau mai rău… care consideră că asta înseamnă iubirea. Sau care consideră că e mai bine pentru copiii lor să aibă şi mama şi tatăl în aceeaşi casă. În condiţii de-astea de nedescris. Şi ne mai întrebăm de ce copiii care cresc în familii pline de agresiune, fie ea fizică sau doar verbală, ajung oameni mari prin puşcării, criminali, hoţi, violatori şi alte vieţi ratate. Ale lor şi ale altora.

Femeia e din coasta bărbatului, da. Dar asta nu înseamnă că e mai jos decât el. De când e lumea au fost doi, bărbat şi femeie, Adam şi Eva. Suflete pereche desprinse din aceeaşi energie. Din acelaşi corp. Fără diferenţe, fără favoruri, fără compromisuri. Fără superioritate şi inferioritate. Fără ţinut sub papuc sau manipulat. De când e lumea… bărbat şi femeie. Pentru a ne fi alături unul altuia în armonie. În iubire.

6612051_llr

De-a lungul timpului, ceva s-a schimbat, undeva sufletele noastre au clacat. Minţile noastre au devenit stăpâne şi şi-au făcut de cap. Cum au vrut. Iar violenţa a început să domnească şi ea peste tot. Fie că vorbim la nivel de familie, fie că vorbim la nivel mondial. Violenţa are puterea supremă. Şi o manifestă indirect sau cât se poate de direct şi de crud.

Mă rezum la femei pentru că sunt femeie, o femeie care a aflat şi ea ce înseamnă violenţa fizică. Doare, atât fizic, cât şi în suflet. E o durere care, dacă se întâmplă o dată, ar trebui să nu se mai întâmple niciodată. Şi totuşi multe femei nu înţeleg asta. Undeva există un blocaj. Ele merg pe ideea “Aşa cum e, măcar e.” sau “Nimeni nu mă mai ia cu un copil.” sau eu mai ştiu ce alte îngrijorări categoric nefondate. Ah, şi să o zic şi pe-aia care pe mine mă dă pe spate… “Dacă nu m-ar mai lovi ar însemna că nu mă mai iubeşte.”. Ferească Dumnezeu!

20140603-onlinethreats

Suntem oameni pe pământul asta miliarde. Şi noi ce facem? Ne oprim tocmai la ăia care, din piticii proşti din capul lor, ne interzic ieşiri cu prietenii noastri de-o viaţă? La ăia care ne tratează ca şi cum am fi proprietatea lor personală şi nu oameni liberi ca şi ei? La ăia care nu vor să înţeleagă că, pe lângă mirobolanta lor existenţă, mai avem şi familii, colegi de serviciu, oameni… alţii decât ei, în viaţa noastră?

Chiar şi insultele alea în glumă, ironiile alea cu iz sarcastic, derâderile. Chiar şi alea. Sunt doar o dovadă a slăbiciunii lor. Sunt frustrările neîmplinirilor lor sufleteşti, sunt durerile nevindecate din copilăriile lor. Sunt ce mai vor ei să fie, dar nu sunt ale noastre. Nu trebuie să le acceptăm ca fiind ale noastre. Nu trebuie să le acceptăm deloc. Gelozia, sclavia, pereţii ridicaţi în jurul nostru, manipularea, ameninţarea cu abandonul, spaima… violenţa fizică. Gunoaiele astea nu sunt iubire.

Iubirea înseamnă siguranţă, protecţie, mângâiere, înţelegere, bucurie, nerăbdare să ajungem acasă, dor să ne strângem în braţe, drag să ne băgăm seara în pat. Alături de partenerul nostru în misiunea asta numită “viaţă”. Iubirea nu doare. Iubirea zâmbeşte. Din suflet. Atât.

02

Lasă un răspuns