Iubirea implică și ea încercări dificile, doar că…

… nu trebuie confundate încercările astea cu durerea. Pentru că iubirea care doare nu-i iubire, de fapt.

Iubirea ne face fericiți, oricât de despărțite ne-ar fi drumurile, oricare ar fi durata despărțirii și… orice s-ar întâmpla în timpul ei. Sună pe dos, nu? Știu. Dar mai știu și că… este adevărat. Iubirea este adevărată. Există. Iubirea aia frumoasă, din filme, plină de de toate, cu final fericit. Există!

Și… odată ce ne întâlnim sufletul pereche, se schimbă totul. Piedicile, împotrivirile din noi înșine și din jur devin… doar niște teste. Departe devine un ‘veșnic împreună’. Timpul devine ‘pentru totdeauna’. Greul devine floare la ureche. Sacrificiile nu există și nici compromisurile. Constrângeri, suferință, rușine… absente.

Ce vorbe dulci în vânt, ce iluzii frumoase..? Nu-și au locul aici, în iubire. Ele își au locul doar în iubirile alea aparente, care-s frumoase ele, la început, dar care se topesc la fel de repede cum se topește un fulg de nea la atingerea pielii. În iubire, gestul vorbește, nu cuvântul. Iar gândul se vede clar în priviri.

Sprijinul oferit celuilalt pentru propria lui viață, pentru propriile lui scopuri și vise, în egală măsură fiind el cu sprijinul oferit nouă înșine pentru ale noastre… asta e iubire. Nu acapararea energiei celuilalt numai și numai pentru ale noastre. Asta înseamnă egoism, nu iubire. Neîncredere și frică.

Ce luptă? Pentru ce? Suntem în război? Care-i inamicul? Nu, deloc. În iubire nu ne luptăm, doar ne iubim. Ne bucurăm de conexiunea aia profundă, liniștiți că de nimeni și de nimic, nici măcar de noi înșine… nu poate fi distrusă.

În iubire… tăcerea în doi nu înseamnă lipsă de comunicare, ci o excelentă comunicare chiar. În gând. Adică din priviri, da. Și mai înseamnă bucurie. Pentru că, atunci când iubim, ne putem bucura împreună cu celălalt și tăcând. Pentru că știm, simțim că e acolo, undeva. Știm și simțim clar ce ne unește. Iar liniștea împreună e și ea un mod de manifestare a ceea ce ne unește. E relaxare… nonverbală. Ce, la ora aia de masaj săptămânală vorbim? Nu. Ne relaxăm. În liniște. Împreună cu specialistul ăla care ne masează. Și niciunul n-are nici nervi, nici chef de scandal. Așa și-n iubire. Ne mai bucurăm și tăcând, din când în când.

Grad de comparație? Nu, pentru că nu există o altă jumătate mai bună. E pierdere de timp să încercăm să căutăm pe altcineva și mai și. Pentru că jumătatea asta iubită de noi intră perfect în sufletul nostru, în casa noastră, în planurile noastre. În… viața noastră. Și e singura. Nici o mie de alte jumătăți la un loc n-o egalează.

Cere? Nu… iubirea nu cere. Face, dar nu pentru a primi ceva la schimb. Ne completăm, ne dăm valoare unul celuilalt, dar doar pentru că simțim să facem asta, nu pentru că ni se cere.

Fără greșeli? Ba cum să nu?! Doar că până și greșelile lasă în urma lor un gust dulce. Pentru că, atunci când iubim, nu reproșăm, ci ne este mai mare dragul să participăm la repararea acelor greșeli. Reproșul e răspuns la o greșeală doar atunci când… iubirea lipsește. La fel e și cu cererea disperată de dovezi de iubire. Și ei i se răspunde tot cu reproșuri, nicidecum cu ce vrea ea. Pentru că “vinovatul” devine “victima” atunci când iubirea lipsește. Și reacționează în apărarea lui, așa cum simte el. Nu..?

Iubirea asta e… o muză. Ne inspiră. Ne inspiră să fim noi înșine, în primul rând… Compleți, pentru ca, mai apoi, să putem fi compleți împreună. Iubirea ne inspiră să creăm, să construim proiecte. Să renunțăm la nociv, să îmbrățișăm sănătatea, simplitatea, suficientul.

Iubirea nu are la bază… negoțul, ci o acceptare a celuilalt venită de la sine. Totul e de la sine, în iubire. Până și diferențele dintre noi și celălalt. Pentru că… până și ele se potrivesc, nu dor deloc.

Lasă un răspuns