Iubire sau kitsch?

Nu prea ne mai vorbim, “dar încă ne iubim!”. Nu prea ne mai zâmbim, “dar încă ne iubim!”. Nu prea mai petrecem timp împreună sau, dacă îl petrecem, stăm fiecare cu nasu-n telefonul lui, cu treaba lui, cu… infidelitatea lui, eventual, dar… “noi încă ne iubim…!!”. De dragul copiilor, de dragul prietenilor, de dragul imaginii frumoase pe care ne-am creat-o în societate…

Dar noi ne iubim, nu, să nu creadă cineva că nu! Mai șchiopătând așa, dar… ne iubim. Nu..?

Pe naiba..! Nu, nu ne iubim. Și nici nu ne-am iubit vreodată! A fost doar așa, o păcăleală… Un impuls cu o putere ieșită din comun. Atracție. De-aia pură și aproape… goală. Fizică, mentală, poate din amândouă câte puțin, ce mai contează..? Important e că ne-a păcălit. Nu era iubire. Asta nu-i iubire. Când iubim, nu suntem nevoiți să fim una pe-afară și alta pe dos. Iubirea nu ne forțează să ne pierdem demnitatea de dragul ei și nici să jucăm teatru, doar ca să nu ne îndepărtăm sau să nu ne speriem partenerul. Nu, nene. Suntem de speriat? Păi partenerul, dacă e iubire, ne iubește cu nebunie cu tot. Și noi pe el cu toate ciudățeniile lui sau ce-o mai avea el.

Ba chiar iubirea e cea care ne face să fim și mai nebuni decât suntem noi, în mod normal. Ne face să ne distrăm mai mult… împreună, să râdem mai mult… împreună. Să ne bucurăm împreună de viață în cele mai frumoase și de negândit moduri. Iubirea ne… provoacă să fim mai fericiți. Fiind sinceri, exteriorizând totul, simțindu-ne… liberi. Iubirea… are ea grijă ca ceea ce-i nociv pentru noi să se cearnă și ceea ce-i minunat să se dezvolte.

Când iubim, provocăm partenerul să fie mai bun, nu-i tăiem aripile. Îl provocăm să fie și mai bun decât era el până la noi. Că e vorba despre un plan, un scop, un vis… că despre ce-o fi vorba… când iubim, nu-i dăm la glezne, ca nu care cumva să ne depășească, ci i le masăm și-i masăm și spatele și fiecare loc pe unde-i mai prinde lui bine, ca să aibă cea mai bună condiție în drumul lui spre reușită. Pentru că, atunci când iubim, ne dorim reușita partenerului. Ne dorim un partener de echipă care să aibă capacitățile la maximum, așa cum ne dorim să fim și noi, la rândul nostru. Așa cum ne susține și el pe noi să fim… Când iubim…

Și… ca să nu existe confuzii deloc… ce tocmai am scris se întâmplă pentru că vrem, nu pentru că avem nevoie. Pentru că simțim și-atât, nu pentru că simțim nevoia. Când iubim, dăm tot de la sine, nu forțat și nici din milă sau constrângeri. Pentru că iubirea vine abia după ce știm să fim și să facem de unii singuri, niciodată înainte. Ea încă nu există acolo unde, pentru reușită, se strânge lațul, se cerșește sau se manipulează.

Timp? Grabă? Nu există. La fel cum nu există nici lipsa răbdării. Când iubim, da… Iubirea nu stă cu ochii pe ceas. Nu zorește și nici nu ceartă, dacă apar întârzieri sau uitări. Ea știe și înțelege intuitiv motivele pentru care lucrurile se întâmplă așa. Iubirea prinde din zbor totul și se adaptează din mers. Nu s-a întâmplat acum? Ea are convingerea că n-a fost momentul. Nu se întâmplă deloc? Știe că nu-i cazul. Ea înțelege totul.

Când iubim… știm prea bine și cum să nu ne… certăm. Pentru că, pur și simplu, nu ne vine să ne certăm. Pentru că iubirea înseamnă un fir cursiv de… claritate și calm. De înțelegere. Nu de țâfne și veșnice nemulțumiri.

Iubirea… ne face să fim la patru ace. Cu gust. Și goi, și îmbracați, și mereu… sub orice formă. Și separați, și împreună.

Când iubim, ne îngrijim sănătatea, aspectul, mintea… sufletul. Și pe-ale noastre, și pe-ale partenerului, în egală măsură. Pentru că iubirea e un nucleu al reușitei, nu ‘niciodată’ ăla al paralelismului șinelor de tren… neîntâlnite în veci.

Ne lăsăm prea ușor păcăliți de egourile noastre. Ne implicăm în relații de tip experiență, fără să acceptăm că, odată trăită acea experiență, mai trebuie să și ieșim din ele. Pe motiv că… “noi ne iubim!”.

Ne păcălim, crezând că astfel păcălim și iubirea să se îndure și să facă totuși o excepție… să vină, chiar dacă o fi să fie mai târziu, și-acolo unde… nu îi e locul.

Ne păcălim, crezând că suntem mai presus de orice… că putem noi schimba rolurile pieselor de pe tabla asta de șah numită viață. Dar doar pentru că încă nu am învățat cum să ajungem să fim… înainte să ajungem să iubim.

Lasă un răspuns