Iubeşte-ţi aproapele… dar nu doar pe ăla pe două picioare de vorbeşte

În mintea noastră, suntem nişte privilegiaţi. Pentru că stăm pe două şi ştim să şi vorbim. Pentru că avem topor, sapă, bici, nuieluşă, bâtă, case, societăţi, locuri de muncă, bani, averi, puteri şi alte superficialităţi de-astea. Însă… dacă ar exista iadul, noi, oamenii, privilegiaţi aşa cum suntem, am avea locuri la VIP.

Eu ştiu că a zis Dumnezeu să-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine, dar… a zis cumva şi că aproapele ăsta al nostru este numai omul? Presupunând că da, aşa o fi zis, deşi mă îndoiesc… cu natura şi cu animalele şi cu toate celelalte din… apropierea noastră ce facem?

Păi ce să facem, dom’le?! Le distrugem! Păpăm tot pe pâine. Radem copacii şi ridicăm niscaiva blocuri şi clădiri de birouri în locul lor, producem plastic mult şi înecăm marile şi oceanele cu el, ne râcâim unii pe alţii ca să stârnim constant nişte războaie, că-n pace nu ne mai place, încuiem nişte animale în cuşti de doi pe doi ca să strângem şi noi nişte bănuţi cinstiţi, că munca nu ne mai place nici aia, ucidem ca să ne hrănim, că vezi, Doamne, fără proteinele animale ne uscăm şi crăpăm. Dar alcoolul nu ne omoară. Tutunul nici atât. Nu mai zic de droguri. Ne omoară un stil de viaţă sănătos, nu lipsa oxigenului, a apei şi-a energiei naturii.

Ne omoară, pe zi ce trece, lenea, aş zice eu. Şi ignoranţa. Acum ceva vreme, văzusem o fotografie cu o fostă colegă de liceu. Cu ea călare pe-un elefant şi un comentariu cum că “a fost o experienţă minunată!”. Pentru ea probabil, că pentru elefantul ăla experienţă minunată ar fi să-şi trăiască viaţa liber, la el în savană acolo. Dar de… am ajuns să fim atât de goi şi deloc conştienţi de goliciunea asta a noastră, că ne bucură tocmai nefericirea… aproapelui nostru. Fie el pe două picioare, fie pe patru, fie cu rădăcini înfipte în pământ, fie de care-o fi el. Am ajuns atât de lipsiţi de discernământ, orbiţi fiind de societatea asta bolnăvicioasă, încât plătim tocmai chinul… aproapelui nostru, pentru satisfacţia egoului. Plătim bilete la zoo, plătim bilete la circ, plătim ca să călărim elefanţi, ponei în satul de vacanţă din Mamaia, plătim ca să ne tragă caii cu caleaşca pe şosele, că maşinile nu ne mai fac să părem interesanţi de-acum. Plătim la piaţă ca să ne omoare peştele proaspăt acolo, în faţa noastră. Plătim pentru chin şi teroare… plătim pentru dezastre, mai pe scurt.

Până într-o zi, când vom plăti cu propriul nostru suflet. Şi vom fi daţi înapoi, ca s-o luăm de la capăt. Iar şi iar. Şi vom bate pasul pe loc cu aceeaşi viaţă pusă pe modul repetare, doar pentru că noi nu înţelegem. Pentru că, într-adevăr, noi chiar nu înţelegem. Altfel nu îmi explic sadismul cu care oamenii chinuie până la moarte animalele şi-apoi le mai şi mănâncă, nu îmi explic nebunia cu care mamele îşi ard copiii cu ţigara şi-i lovesc de parcă ar fi nişte saci de cârpă, lipsiţi de viaţă, nu îmi explic aroganţa cu care avuţii scuipă amărâţii pe stradă şi în societate, în general. Nu-mi explic puterea asta, falsă de altfel, cu care omul… batjocoreşte pe însuşi Dumnezeu.

Când, de fapt, tot ceea ce facem este să ne batjocorim pe noi înşine. Pentru că lumea asta întreagă e toată un Dumnezeu. Implicit şi noi, buricelele pământului. Aceeaşi energie. Acelaşi conţinut. Cu aceeaşi sursă. Şi cu aceeaşi destinaţie. Suntem cu toţii o întreagă familie. Unul strâns legat de celălalt. Mare, munte, casă, masă, om, animal, zumzet de albină, picătură de apă, tunet, cutremur, apus de soare, răsărit, ceartă, privire nevinovată, tăietură, nuntă, accident, lăstar de floare, copac căzut, urs pe străzile oraşului, avion prăbuşit, tot, toate… toate sunt acţiuni şi reacţiuni. Tot ce pare fie anapoda, fie fix la locul lui… e de-acolo. Din uniunea asta a noastră, a tuturor, într-o singură energie. Într-un singur Dumnezeu. Pentru că toţi, nu numai ăştia de ştim să dăm din gură, suntem o bucăţică mică din Dumnezeu, uniţi în cel mare şi tare şi şmecher.

Singuratici, urâcioşi, frustraţi şi agresivi suntem doar nişte neputincioşi şi cam atât, oricât ni s-ar părea nouă că, de fapt, n-ar fi aşa, ba chiar din contră. Conştienţi şi împreună, în schimb, suntem tot. Şi facem tot. Şi putem tot. Inclusiv să fim fericiţi, aşa cum mai toţi ne dorim, de altfel. Conştienţi şi împreună suntem ce trebuie. Suntem ce-am fost făcuţi să fim. O familie.

Lasă un răspuns