Învingătorul nu ajunge în top, ci ajunge departe

Da. Învingătorul ăsta despre care vorbesc eu nu ajunge el musai pe prima pagină a ziarelor, dar ştie că gura lumii nu contează. Ştie că gura lumii nu mănâncă laolaltă cu gura lui. Ştie că gura lumii vorbeşte uşor, dar, când e vorba de făcut, nu mai cunoaşte nimic şi pe nimeni. Învingătorul ăsta despre care vorbesc eu nu dă doi bani pe popularitate, pentru că ştie că popular poate fi oricine, cu orice tâmpenie, chiar şi cu prostia. Mai ales cu prostia, în ziua de astăzi. Aşadar, el preferă să fie învingătorul în suflet, nu în lume. Preferă să simtă că, într-adevăr, ajunge departe. Că, în fiecare zi din viaţa lui, păşeşte pe calea evoluţiei lui, nu pe calea involuţiei mondiale.

Am fost dresaţi, dacă mi se permite să spun aşa, să trăim în competiţie. Să ne întrecem. Să ne batem între noi pe nişte poziţii. Să ne pândim unii altora punctele slabe, ca să ştim unde şi când să lovim. Să creştem în funcţii pe căderea celorlalţi. Să ne catalogăm drept învingători, dar nu pentru ceea ce putem noi, ci pentru ceea ce nu pot ceilalţi… învinşii. Am fost dresaţi să fim buni şi nu care cumva răi. Şi ne-a fost băgată pe gât noţiunea asta de bine ca fiind condiţionată de câştiguri. De avuţii. De trepte cât mai înalte în societate, de poziţii de conducere, de averi. Ni s-a spus că suferinţa este atunci când binele ăsta lipseşte. Şi-am fost ambiţionaţi să facem în aşa fel încât să nu mai suferim niciodată nicicum. Să evităm orice ne-ar putea cauza suferinţă de-asta. Ne-a fost pus pe limbă gustul înfrângerii, ca să nu-l mai dorim în veci. Ne-a fost pus în suflet abandonul, ca să ne asigurăm că niciodată nu vom mai rămâne singuri. Ne-a fost impregnată în minte senzaţia ruşinii, ca să ştim de ce anume trebuie să fugim în viaţă. Ne-au învăţat s-o ocolim pe suferinţa asta… tocmai provocând-o. Călcând pe morminte şi pe capetele celorlalţi. Fiind nişte unii fără suflet, care distrug orice în jur, doar ca să ajungă sus, acolo unde vezi, Doamne, nimeni şi nimic nu le mai face niciun rău.

Ne-au cerut să fim buni, dar fără sentimente. Ne-au condiţionat binele. L-au legat de… propria lui absenţă. Au zis că aşa reuşim să nu suferim. Cu riscul de a-i face pe ceilalţi să sufere. Dar… ce au ascuns… e faptul că succesul ăsta cu care ne-au momit este, de fapt, frică. Este ego. Este fugă. Este o protecţie falsă. Este un milion de motive pornite din minte, care susţin ca fiind benefică absenţa implicării sentimentale în tot ceea ce facem şi în tot ceea ce suntem.

Ce n-au ştiut ei să ascundă… e sufletul. Şi ăla n-are frică. Are, în schimb, o voce puternică. Şi are curajul de a-şi asuma absolut orice, inclusiv… adevărul. Sufletul ştie că frica e calea uşoară, dar n-o place deloc. Pentru că a merge pe calea uşoară nu înseamnă a trăi, ci înseamnă zero barat. Eşec. Nevoia de punct şi de la capăt.

Tindem, adesea, să ajungem în top alegând confortul, compromisul. Şi ne considerăm învingători, dar doar pentru că suntem sus, doar pentru că, nefiind implicaţi în prea multe, nu suferim. Şi tindem să credem că astfel am câştigat mult şi multe. Însă, din păcate, aşa nu facem nimic altceva decât să pierdem. Să pierdem şi să ne pierdem.

Abia atunci când avem curaj să cunoaştem şi să înfruntăm realitatea în toate colţurile ei cele mai ascunse… ne cunoaştem pe noi, cei adevăraţi şi plini de nişte capacităţi uau!. Abia atunci când ne îmbrăţişăm tocmai fricile alea cele mai urâte şi ne eliberăm de ele, înţelegem că popularitatea şi respectul impus prin putere sunt doar nişte iluzii, nişte păcăleli.

A fi valoroşi înseamnă a fi noi, nu nişte poziţii. Înseamnă a fi autentici, nu desenaţi după cum au alţii chef. A fi valoroşi înseamnă a fi cu inimile deschise către orice fel de experienţe. Înseamnă a fi caracterizaţi de un sănătos discernământ şi de o puternică integritate.

Lumea se construieşte din alegeri, nu din ierarhii. Iar viaţa se construieşte din sentimente, nu din bani. Până şi banii ăştia se fac mai mulţi şi de cheltuit mai cu spor tot acolo unde există sentimente, nu unde chiar ei sunt stăpânii.

Suntem mulţi şi încă furioşi şi neînţeleşi. Dar, dacă noi înşine nu ne calmăm şi nu încercăm să ne înţelegem, n-o face nici altcineva. Şi, de alinat… sigur nu ne alină o funcţie pusă înaintea numelui. Şi nici o categorie sus poziţionată. De alinat ne alină numai viaţa în sine. Viaţa şi sentimentele ei pline de lumină şi frumos.

Lasă un răspuns