Într-o lume cu vocea un vacarm…

Aici ne-am născut. Iar și iar. Într-o lume în care vocea socială se aude mai tare decât cea interioară. O lume în care la putere este vocea turmei, nu a sinelui. Încă…

Dar nu pentru totdeauna. Pentru că am început, puțin câte puțin, să aplicăm și-n plan spiritual cea mai simplă formulă a matematicii. Am început, puțin câte puțin, să înțelegem că Dumnezeu nu e sub o sticlă în biserici, ci e… rezultatul scăderii egoului din om.

Ideea existenței unei voci interioare care ne șoptește mereu câte un pont, că aia e bine, că aia nu… este din ce în ce mai des întâlnită. Din om în om. Înțelegem, din ce în ce mai mult, că nu există părinte, tovarăș, profesor care să știe în totalitate ce e mai bine pentru noi și că doar noi înșine, dacă ne cunoaștem cu adevărat, știm. Doar noi putem ști ce ne place, ce nu, ce simțim, ce nu, care-i următorul pas pe care-l avem de făcut, care nu… asta dacă tăiem sunetul de-afară și dăm liber vocii dinăuntru să spună ce-are de spus.

Nimeni din jur, indiferent ce și cine-ar fi, nu știe ce presupune viața noastră, ce presupune sufletul nostru, menirea noastră, împlinirea noastră. Doar noi. Avem în noi tot ce ne trebuie. Ghidul nostru este în noi. Calea noastră către bucurie și succes este descrisă de interiorul nostru. Problema stă-n faptul că noi încă nu căutăm să ne prindem de conștiința noastră. Noi încă nu căutăm să ne educăm propria minte. Nu ne trebuie. Avem mintea societății care ne spune ce și cum avem de făcut, de când ne naștem și până când murim. Ba chiar și după… Nu suntem pe deplin pregătiți pentru că ne e frică de… singurătate. De timp petrecut de noi cu noi înșine. Iar conștiința asta presupune ceva singurătate. Și mai presupune și niște rebeliune, contradicții multe și tot atâtea renunțări. Pericol adică. Pericol pentru societate, nu pentru noi. Pentru că societatea asta de-acum are nevoie de mecanisme, nu de naturalețe. Are nevoie de consum a prost, nu de oameni conștienți.

Altfel… cum s-ar mai vinde betonul, dacă ne-am apuca toți să replantăm copaci și să trăim în păduri cu urșii? Cum s-ar mai vinde plasticul, dacă ne-am apuca toți de băut apa direct din pământ? Cum s-ar mai vinde pastilele, dacă… n-am mai fi noi bolnavi? Cine-ar mai umple cutia milei, dacă n-am mai crede în “miracolul” bucăților de lemn pictate și-n al statuilor reci?

Am fi prea periculoși, dacă am înceta toți să acceptăm ce ne impune exteriorul, dacă am înceta toți să depindem de el. Am fi prea periculoși… dacă am înceta toți să urmăm mintea asta colectivă a societății, care, practic, repetă doar ce-a văzut la alții din jur și dinainte. Am fi prea periculoși, dacă am începe să credem, cu adevărat, că putem. Că putem să fim sănătoși, că putem să avem tot ceea ce ne dorim, că putem să fim fericiți… bazându-ne pe propriile forțe.

Da, știu că trecem toți prin greutăți, că suferim, că experimentăm fel și fel de dureri, emoționale sau sentimentale… și mai știu și că societatea pare să fie cea care oferă primul ajutor. Dar doar pare. Pentru că adevăratul ajutor vine tot din noi. Și la o boală, dar și la o suferință emoțională. Lupta cu noi este cea mai grea, într-adevăr, dar armele nu ni le oferă nimeni din exterior, ci tot în noi sunt de găsit. Nu în pantofii roșii dintr-o vitrină a unui magazin fandosit și nici într-o casă cu nșpe etaje la kilometrul zero al târgului. Aia e vrăjeală. Vânzare. Consumul a prost de care ziceam mai devreme.

Pentru că societatea zice că vezi, Doamne, ne vrea binele ea. Că ne vrea la căldurică, înțoliți, școliți, frumos fardați, băieți și fete. Societatea cică ne vrea vezi, Doamne, egali și mână-n mână, într-o unică și mare comunitate, plină de pace și iubire. Dar, în același timp, ne pune spate în spate și ne înghiontește când pe unul, când pe altul, ca să ne ațâțe… doar, doar ne-om mânca între noi. Ea aprinde fitilele pe ascuns și-apoi tot ea cică duce tratative de “împăcare, împăcare, fără nicio supărare!”…

Știm ce ne vorbește societatea? Știiim, cum să nu? Că doar sorbim TVul ăla de dimineață până seara. Dar ce ne vorbește interiorul nostru știm? Nu, că asta nu se difuzează pe niciun canal la TV. Asta se difuzează doar pe canalul dintre noi și sufletul nostru. Canalul inimii. Unde vorbește de dimineață până seara intuiția. Aia de care n-avem noi timp niciodată. La noi canalul ăla e înfundat. Vede doar purici. Prea subtilă intuiția asta cred. Și, din cauza asta, și lipsită de credibilitate… mai ales când avem pe partea cealaltă, exterioară, societatea… cu atâtea exemple și argumente palpabile și solide, nu?

… cât de greu ne vine oare să fim sinceri… cu noi? Și de ce? Cât de atașați suntem de lucruri… inutile? Cât de des conștientizăm ce simțim și motivul pentru care simțim ce simțim? Cât de tare ne e frică de judecata celorlalți, care-s, la urma urmei, tot niște oameni cu niște vieți ca și noi? Și zic să răspundem nu cu mintea, care până acum doar a înregistrat ceea ce i s-a dictat, ci cu sufletul.

Zic să începem să acordăm puțină atenție și interiorului nostru. Și să lucrăm, puțin câte puțin, la deschiderea noastră către el, către… noi. Da, știu că necesită timp. Știu că necesită relaxare și liniște. Știu și că e greu să le avem pe toate astea în haosul în care trăim. Dar nu imposibil.

Să fim sinceri… așa cum un serial are loc în fiecare zi din viața noastră, avem și noi înșine loc pe-acolo, măcar așa, într-o pauză publicitară.

Lasă un răspuns