Întotdeauna pierdem ce-avem drept obsesie, fără excepție

Ne blocăm adesea pe acele dorințe despre care credem că vin, cu adevărat, din sufletul nostru. Vrem cu orice preț ca ele să se împlinească. Facem orice pentru asta! Chiar și… nefăcute… Apelăm la metode nu tocmai… ortodoxe, cum s-ar spune, ca să obținem ceea ce noi considerăm că stă drept bază a… fericirii noastre.

Ce nu știm însă este că fericirea ca obsesie ne face niște simpli… nefericiți. Nu pentru că dorința în sine n-ar fi una frumoasă, dacă ar fi s-o privim din exterior, ci pentru că… nu ne aparține. Nu-i pentru noi. Nu-i ea menită să fie în calea noastră.

Ne încăpățânăm. Ne încăpățânăm să nu mai dăm atenție la detalii, să nu mai facem diferența între bine și rău, între potrivit și aiurea, între al nostru și-al altora. Ne încăpățânăm să avem, nu să fim, să afișăm, nu să… simțim… Ne încăpățânăm să ajutăm acolo unde nu ne este cerut ajutorul, să încăpem acolo unde nu ne avem locul…

Ne retragem din bula noastră și încercăm să creștem în bulele altora. Încercăm să ne regăsim în poveștile altora. În activitățile altora… în gândurile altora. În inimile lor… Când, de fapt, altele-s acelea ale noastre.

Tragem de noi ca să ne armonizăm cu un exterior aparent frumos, aparent pe gustul nostru, când… pentru noi, e doar un peisaj într-un muzeu. Când, pentru noi, altundeva e ceva pus deoparte.

Și vrem, cu orice preț, ceea ce știm, fără strop de răbdare s-ajungem la ceea ce-i dat să fie. Ce dacă nu se poate? Facem noi să se poată! Trântim, batem din picioare, lovim cu pumnii în mese, schimbăm tabere, strategii, planuri. Punem capcane, păcălim, mințim. Pentru o cauză bună, nu-i așa? Pentru binele nostru… al tuturor. Sau, pardon, al nostru… ăla personal. De egoiști, lași și neîncrezători ce suntem..!

Dar tot nu merge, nu-i așa? Nu merge nicicum… Mai devreme sau mai târziu, autenticul răsare la fel cum și soarele răsare în fiecare dimineață. Iar noi, de nervi, începem să urâm. Că nu-i corect, că de ce noi, oropsiți ai sorții?! Urâm și născocim fel și fel de răzbunări prostești, ca să arătăm noi cine suntem și de ce suntem în stare. De ce oare… nu merităm și noi încă acea fericire care ne… obsedează?! De ce… De ce?!?

Pentru că o construcție nu se poate face înainte de-o demolare a tot ceea ce-i vechi și șubred. Pentru că greutățile nu sunt nici pedepse și nici motive să ne răzbunăm, ci doar motivații să devenim mai puternici… simple trepte pentru a urca. Pentru că… lucrurile nu vin întotdeauna sub ce formă și în cât timp vrem noi. Și nici nu se leagă fără pic de răbdare..!

Pentru că nu înțelegem că ce-i ușor nu-i neapărat și bun. Ce-i larg nu-i neapărat și încăpător. Ce-i la îndemână nu-i neapărat al nostru… Nu înțelegem că… ce-i frumos nu-i neapărat Dumnezeu, așa cum nici ce-i urât nu-i neapărat prăpastie…

Noi ținem cu dinții de ceea ce ne cere egoul, nu sufletul. Vrem cu orice preț ceea ce ne face să ne simțim doar importanți, nu și iubiți. Ținem bocancul bine înfipt în pătratul celor “dragi” nouă… uitând că exteriorul nu este parte din noi… Ne lăsăm purtați de valul ăsta bolnăvicios al minții needucate… împotriva voinței divine.

Ne… irosim. Ne pierdem. Ne rupem bucată cu bucată, fără să ne mai privim și-n oglindă, din când în când, ca să vedem cât de urât arătăm așa… ciopârțiți.

Toate astea, pentru că nu știm cine suntem. Continuăm să ne hrănim cu schilodirea noastră și a celor din jur, doar pentru că… noi chiar nu știm cine suntem. Și, odată ce încă nu știm cine suntem, e clar că nici dorințele noastre n-au o sursă autentică în noi, ci doar una… egotică.

Dar… până când..?

Lasă un răspuns