Înțelegere – acceptare – redresare

Așa reușim să devenim noi. Înțelegând care ne sunt golurile, acceptându-le și făcând tot ce e posibil pentru a le umple. Pentru a ne împlini ca suflete. Pentru a completa puzzle-ul ăla al vieții noastre, care la început are piesele fie haotic aranjate, fie aruncate și rătăcite la mama naibii.

Și, oricât ne-am învârti în jurul egoului, adevărul tot unul e. Realitatea e realitate și punct. Noi suntem noi, fără suceli și învârteli în jurul cozii. În fiecare moment al vieții noastre suntem într-un fel anume. În ce fel? Păi depinde de noi. Depinde în ce fel ne mulțumim pe noi înșine, în ce fel ne simțim bine cu noi înșine, în ce fel simțim că îi mulțumim și ii facem și pe ceilalți să se simtă bine cu noi.

Viața nu e nedreaptă atunci când ne zguduie cu câte-o experiență dureroasă. Ea doar ne arată astfel ce putem și ce nu. Care-s punctele noastre vulnerabile. Pe unde am mai avea de lucrat. Ce ne lipsește. Ce-avem rău în noi. Ce avem bun. Cine suntem, mai clar și mai pe scurt. Experiențele dificile și dureroase nu fac nimic altceva decât să ne ajute să ne cunoaștem pe noi înșine ca oameni și să înțelegem mai bine ceea ce avem de făcut pentru a păși mai sus, pe următoarea treaptă.

Viața ne arată, însă restul ține de noi, de înțelegerea noastră și de deschiderea pe care noi o avem pentru schimbare. Viața, draga de ea, ne dă, dar sănătatea noastră emoțională, echilibrul nostru, starea noastră de bine… toate astea țin de noi, în cele din urmă. De cât de motivați suntem să înțelegem ceea ce ni se pune la dispoziție, chiar și sub forma asta dureroasă și greuță, de cât de motivați suntem să acceptăm că nu ne-am născut sus, ci undeva la piciorul broaștei… și de cât de motivați suntem să facem ceva să ne ridicăm ușor, ușor de-acolo.

Eu, una, am avut nevoie, de-a lungul vieții, de zguduieli puternice ca să… mă văd. A trebuit să fiu trezită așa, cu apă rece, atât de cap tare am fost. Și încă mai sunt, pe alocuri. Vorba bună nu mi-a captat nici atenția și nici dorința de a înțelege mai multe din viață. Experiențele nesimțit de dureroase, în schimb, au făcut-o. Eu le-am atras pe ele, de fapt. Subconștientul meu mi le-a copt cum o bătrânică înțeleaptă coace-o pâine în cuptorul casei. Cap tare, înțeleg mai greu, ce să fac?! Dar înțeleg, în cele din urmă. Am înțeles, în cele din urmă, că am de învățat, că nu-s eu madame perfecțiune și restul niște proști. Că-s și eu în rând cu toți.

Cel mai mult contează în evoluția noastră dorința cred. Dorința de a fi mai bine, de a avea mai bun, de a oferi mai bune. Și, după dorința asta, vine și transformarea. Care, de fapt, nu ne face să fim altcineva, ci ne face să fim noi. Transformarea nu e, de fapt, o transformare propriu-zisă, ci o devenire. Lucrăm cu noi, la noi, pentru noi, ca și cum am fi niște diamante neșlefuite. Nu facem nimic altceva decât să pilim pe ici, pe colo dâmburile neplăcute, zgârieturile care agață, petele întunecate, pentru a scoate la iveală frumusețea, strălucirea din noi, capacitățile alea mișto care zac acolo, undeva, adânc ascunse.

N-avem nevoie de piesele din puzzle-ul altora, pentru a termina puzzle-ul nostru. Deloc. N-avem nevoie să ne însușim concepții străine, n-avem nevoie să dobândim calități pe care alții le au și noi nu. Avem nevoie doar să descoperim propriile trăsături și ce anume nu ne permite din noi să ajungem la ele. Avem nevoie să căscăm bine ochii, urechile și sufletul și să intuim ce-i al nostru și ce nu. Ce e corect și ce nu. Ce e de păstrat și ce nu.

Să înțelegem cine suntem, cu bune și cu rele, să acceptăm realitatea de a fi așa, cu bune și cu ele… și primul pas către redresare… toate astea înseamnă să trăim cu sens. Dacă însă ne blocăm în noi, dacă ne rezumăm la a ascunde conflictele interioare, dezamăgirile, tristețile și dependențele… înseamnă că încă trăim în van.

Nu suntem frumoși atunci când părem perfecți, suntem frumoși atunci când suntem sinceri.

Lasă un răspuns