Înţelegem sensul singurătăţii abia atunci când ea se termină

Am fugit de singurătate aşa cum fugim noi toţi… şi tocmai cu ea m-am ales. Am fugit de a fi doar eu în viaţa mea. Am căutat mereu să umplu fiecare colţ din mine cu orice am găsit la îndemână. Cu oricine mi-a ieşit în cale. Am căutat orice calităţi amestecate cu orice defecte, potrivite mie sau nu, iar acolo unde nu le-am găsit cum am vrut… le-am inventat. Mi le-am imaginat. Am desenat măşti de care fel am avut eu chef pentru oameni care nu erau nici pe departe aşa. Am minţit, adică. M-am minţit pe mine. M-am minţit de fiecare dată că “de data asta e bine”. Până mi-am dat seama că exact ceea ce creionam eu în exterior mi se creiona înapoi în interior. Minciuni, lucruri şi oameni nelalocul lor, experienţe dureroase, dezamăgiri… toate binemeritate, de altfel.

Toate astea până când mi-am dat seama că nu tot ce-mi iese în cale e şi de păstrat. Până mi-am dat seama că nu toţi oamenii întâlniţi au un loc permanent în inima mea. Până mi-am dat seama că nu toate de pe faţa pământului îmi sunt menite mie. Până când mi-am dat seama că… trebuie să le caut pe-alea ale mele. Şi să încep cu mine. Da, să încep prin a mă căuta pe mine. Şi, abia după ce mă găsesc pe mine, să încep să îmi doresc şi să îmi caut oamenii, lucrurile, locurile, toate alea de-s pentru mine.

Şi omul meu. Ăla al meu. Ăla care intră în viaţa mea, de la sine, ca un material lichid într-o matriţă. Trăsături? Departe de tot ce-am gândit şi urmărit vreodată. Dar atât de aproape de ceea ce am simţit dintotdeauna… din cap până în picioare, din minte până în suflet… atât de aproape de ce-am simţit. Cred că l-am cunoscut de când m-am născut. Subconştientul meu ştia deja cine e. Doar că, între timp, mintea mea a mai avut câte ceva de învăţat. Spre exemplu, cum să nu forţeze nota. Sau cum să lase lucrurile să meargă pe făgaşul lor normal, fără să le ţină, în mod egoist, captive pe toate pe care le prinde din mers.

Când m-am născut… cred că aveam deja în suflet lipsa lui. Îmi umbla deja încă de pe-atunci în vise, în gânduri, în sensurile vieţii. În întâmplări, în “coincidenţe”, în despărţiri şi în certuri cu alţii. Mă făcea, încă de pe-atunci, să simt că el există. Şi să-mi doresc să-l întâlnesc. El m-a făcut să mint, să înşel, să accept să fiu înşelată, să plâng, să râd, să dau greş, să reuşesc, să… toate cele câte-am făcut. El m-a determinat să fac tot. Ca să ajung, într-o zi, să calc la mai puţin de un metru distanţă de pasul lui. Ca să îl văd, să-l scanez din cap până în picioare, din creier până în inimă… şi să înţeleg de ce. De ce oamenii ăia, de ce experienţele alea, de ce mama, de ce muncă, de ce singurătate… tot. Când respiraţiile noastre au dat bot în bot, am înţeles tot ce mi s-a întâmplat până atunci, de când am prins eu grai pe lumea asta să urlu. Am înţeles mai mult decât ştiam eu că deja înţelesesem despre viaţă.

Perfectul ne duce mai mereu cu gândul la ceva impecabil, la poveşti, la o roată care se învârte fără hopuri, ca şi cum ar zbura. Pare ireal. Dar aşa e şi iubirea. Perfectă. Lipsită de piedici şi hopuri. Şi nu că ele n-ar exista, ci, pur şi simplu, pentru că nu se simt ca piedici şi hopuri. Palatul e atât de unit şi puternic, că nimic nu-l zdruncină. Totul, chiar dacă e complicat în aparenţă, merge strună. Toate, oricât de dificile ar părea, se leagă de minune. Aşa şi-ale mele cu-ale lui. Aşa şi-ale oricărui om cu cele ale omului lui. Când cineva ajunge în forma necesară pasului următor, întâlneşte la locul şi timpul potrivit pe acel cineva care-i aparţine. Iar iubirea asta când apare nu e albă deloc. E colorată. Are şi umbre chiar. Şi negru. Şi războaie. Are de toate. Doar că cei doi care o împărtăşesc sunt suficient de trecuţi prin altele de unii singuri cât să poată trece cursiv prin toate care vin… împreună. Fără cusur. Cu sinceritate şi naturaleţe.

Până ajungem aici… întâlnim fel şi fel de oameni şi ne lovim de fel şi fel de situaţii… doar ca să scoatem afară tot ce-i rău în noi. Dureri, temeri, dezamăgiri, resentimente, frustrări. Ca să ne pregătim pentru ceea ce urmează. Ca să învăţăm şi să luăm nota aia de trecere la etapa următoare. Doar n-am vrea ca, grăbindu-ne cu negativismul nostru, să stricăm ceva ce-ar putea fi splendid, nu? N-am vrea să întâlnim jumătatea aia care completează peisajul vieţii noastre în doi într-un moment nepotrivit, prea devreme, când încă nu ştim să iubim, când încă obişnuim să mai aruncăm în jur cu câte-o săgeată plină de ură şi murdărie din interiorul nostru.

Întâi trebuie să scăpăm de furtunile noastre personale… lăsând singurătatea sufletului nostru să interacţioneze cu toate loviturile alea necesare învăţării. Întâi trebuie să înlăturăm fricile şi îndoielile din noi… permiţând singurătăţii să ni le scoată clar în evidenţă. Şi-abia după ce toate astea sunt măturate, putem sta drepţi în faţa vieţii în doi. Abia după ce toate din noi înşine sunt echilibrate, putem trece la un nou grad al echilibrării. La cel al vieţii în doi, al iubirii, al familiei. Şi nu, nu la fluturaşi roz, ci la un real complex de… alte furtuni. Poate şi mai mari. Doar că, de data asta, trecute în doi. Cu pregătire, putere şi iubire. Toate în doi. Inclusiv liniştea.

Cine crede că iubirea e cu norişori şi pufuleţi roz, cred că n-a ajuns încă la nivelul de înţelegere potrivit pentru iubire. Pentru că iubirea e pentru omul curat, puternic, cu mintea educată, flexibilă. Iubirea e pentru omul care cunoaşte iertarea şi ştie ce-are de făcut cu ea. Pentru omul care cunoaşte acceptarea şi are curaj să trăiască prin ea. Iubirea e pentru cei puternici, curajoşi şi iertători. Pentru cei care au încheiat lupta cu sine şi-au ieşit învingători din ea. Pentru că nimic din ce înseamnă frumos şi pur nu e uşor de dobândit…

Lasă un răspuns