Încredere, respect și-apoi iubire

De sine. Să avem încredere în noi, să ne respectăm și să ne iubim. Pe noi înșine.

Toți tragem sus și tare cu “Să ne iubim pe noi înșine!”, “Iubirea de sine e cheia în viață!”, “Iubește-te pe tine însuți ca să te vindeci!”. De acord, dar cum mama Gaia reușim noi oare să ne iubim pe noi înșine?!

Ei bine, nu ne putem iubi chiar atât de ușor, oricât de aberant ar părea ce zic eu acum. Ca să ajungem să ne iubim, trebuie, mai întâi, să știm ce înseamnă aia iubire. Și ce înseamnă aia iubire? Păi iubirea este atunci… nu mai simțim nimic altceva în afară de bucurie și entuziasm, orice ar fi. Iubirea e atunci când suntem calzi, răbdători, relaxați… orice ar fi. Când oferim fără condiții și primim la fel… orice ar fi. Când atât mărunțișurile, cât și enormitățile sunt hrană pentru interiorul nostru, în egală măsură.

Când grija pentru noi e grijă pentru altul și invers. Când forța încetează să mai fie necesară și locul îi este luat de firesc. Când ‘a judeca’ devine ‘a înțelege’.

Iubirea… e atunci când… totul e transparent. Sincer. Când trucurile nu ne mai tentează, oricât de mult ar părea că ne ușurează ele calea. Iubirea e atunci când… neajunsurile devin “suficient pentru moment”. Când visele capătă, într-adevăr, valoare de dorințe arzătoare, nu de simple ținte fără de speranță și atingere.

Iubirea înseamnă libertate, nu ultimatum, nici intimidare și nici critică aruncată aiurea-n tramvai. Înseamnă înțelegerea Timpului ca fiind… un bun prieten, nu un dușman.

Eu, una, nu m-am schimbat într-UN moment, nu m-am schimbat printr-O acțiune, nu m-am… iubit de azi pe mâine. Nici acum încă nu cred că mă iubesc. Dar pare că acum mă respect.

Niciodată n-am fost genul de om cu “haine de casă” și “haine de oraș”, la mine toate au fost mereu “haine de oraș”, dacă ar fi să le trec într-o categorie. Și, deși lucrez de-acasă, de ceva vreme am program clar, de loc de muncă. La șase drepți, mâncat, cafea, treabă. Ba uneori stau chiar și… peste program. Că-mi place ce fac, nu de alta. Nu, n-am renunțat încă la pantaloni, cum mai ziceam eu, deși unul dintre visele mele este să redevin femeie pe deplin, să nu mai ies din rochii, vară, iarnă, fie ce-o fi.

… azi dimineață, după ce mi-am ales o clasică pereche de blugi, o cămașă și-un pulover, am observat că n-aveam cămașa călcată. Altădată, aș fi zis “Ei, și ce-are? Și-așa e pe sub pulover, nu se vede..! O iau așa, nu mai stau s-o calc.”. Azi dimineață însă… interiorul meu mi-a zis “Bă, dar de ce s-o porți tu necălcată, ă? Tu, pentru tine așa, s-o porți necălcată..? Atât te respecți tu?”. Mi-am scos mașina de călcat, pac-pac, m-am îmbrăcat și… mi-am dat seama că… m-am mai schimbat încă puțin. Doar nu pracurg un traseu lung, printre oameni și prin autobuze, din dormitor până în birou, nu mă afișez prin fața altora… practic, nu mă vede absolut nimeni… și totuși… interiorul meu și-a cerut meritele. Pentru el. Pentru mine. Nu pentru alții. Pentru mine… Nu pentru că “se vede” sau nu, ci pentru că mă văd eu dinăuntru.

Știu că pare mizilic, dar viața noastră, evoluția noastră, de fapt… este formată din infinit de astfel de mizilicuri, nu din mare și lat petrecut nitam-nisam. Existența e ea toată din mizilicuri care se schimbă odată cu noi. Fără să ne dăm seama. Așa cum celulele din organismul nostru se preschimbă, lăsându-și de la bătrână la tânără și ceva din urmă, dar născând și ceva proaspăt, așa și mizilicurile astea care ne definesc de la o zi la alta. Scutură ce-i bătrân, împovărător, nefolositor… și dau mai departe ce poartă autentic, dobândind, în același timp, și… tânăr, util, înălțător.

Da, cred că mă poziționez la Respect. Și până aici pot să spun sigur că am ajuns având încredere în mine. Am ajuns aici cunoscându-mă… acceptându-mă, cu bune, dar, mai ales, cu rele… și având încredere în mine. Că sunt în stare să iau ce-i bun și să dezvolt, că sunt în stare să iau ce-i rău și să alin… Având încredere că… pot.

Mi-am dat fricile jos, m-am descotorosit de obiceiurile proaste, de dependențele nocive… mi-am înlăturat piedicile, mi-am călcat egoul în picioare și… m-am încredințat mie. Da, am încetat să aștept mereu încurajări și încredere acordată din jurul meu și m-am rezumat doar la a avea eu încredere în mine.

Să ne cunoaștem și să ne acceptăm, așadar, mai întâi… ca să ne putem crede, respecta și iubi. Pe noi și între noi.

Lasă un răspuns