Încă suntem alţii în loc să fim noi

Ideal ar fi să ne simţim perfect în pielea noastră. Să ne placă ce suntem, să ne placă ce moacă avem, să ne placă gândirea noastră, să ne mândrim cu ce scoatem pe gură, cu ce ne iese din mâini. Să iubim locul, oricare ar fi el, doar pentru că noi suntem acolo ca să îi dăm farmec. Să ne iubim partenerul doar pentru că ne iubim pe noi, pur şi simplu, iar reflexia noastră în el este una frumoasă. Şi la ideal cum se mai zice? Păi desăvârşit… complet. Şi… câţi dintre noi suntem astfel? Păi mai răruţ că-i mai drăguţ.

O laie… nu e drăguţ deloc. Drăguţ ar fi să fim noi toţi bine cu noi înşine. Doar că, între timp, mai avem una, alta de mâncat şi digerat cum trebuie. Între timp… mai avem nişte chestii de judecat şi de criticat la noi pare-mi-se. Mintea noastră încă aruncă în noi cu injurii, cu temeri, cu umbre şi întuneric. Cu îndoieli şi vorbe amare. Cu descurajări şi negare. Mintea noastră încă ne face să nu ne simţim deloc confortabil în propria noastră piele. Ne ţine sufletul închis şi ne face să ne simţim goi pe dinăuntru. Seci. Fără esenţă. Fără succes. Fără viitor.

Obişnuim să ne simţim şi să ne acceptăm aşa cum egoul nostru prostănac ne dictează. Goi, proşti, incapabili de lucruri bune. Şi dacă tot suntem aşa… măcar în exterior să ne căutăm plinul, validarea, acceptarea, nu? Şi căutăm. Prin instrumente, obiceiuri, dorinţe, planuri, poate chiar afaceri… care nu ne aparţin nouă şi care nu ne definesc deloc. Ne identificăm cu toate cele de dincolo de persoana noastră. Şi căutăm confirmări în alţii. Măsurăm standarde şi creăm competiţii cu împrejurimile… numai şi numai pentru a demonstra că putem. Însă, din păcate, numai pentru a demonstra că putem… altora, nu nouă. Pentru ca alţii să ne confirme. Să ne spună măcar un “Bravo!” amărât. Pentru ca alţii ăştia să ne îndrume… “aşa da, aşa nu”. Dar cine sunt ceilalţi vis-à-vis de noi? Cam cum ne raportăm noi la ei? Şi cine sunt ceilalţi pentru noi ca să ne dirijeze? De unde ştiu ei ce capacităţi şi talente zac în noi… când nici măcar noi nu avem habar?

Urmând pe alţii… ne abatem clar de la treaba noastră. Având un loc de muncă altul decât ceva ce am face noi cu plăcere şi din tot sufletul nostru… ne face să lucrăm mecanic. Iar lucrul mecanic nu ne defineşte pe noi, oamenii. Lucrul mecanic e pentru maşinării şi roboţi. De fapt ce zic eu… că până şi pe-ăia i-am făcut să aibă sentimente şi noţiuni vivace. Lucrul ăsta mecanic ne taie vlaga, elanul şi pofta de a trăi. Şi de a munci. Şi toate astea de ce? Când… cunoscându-ne şi urmându-ne propriile valori… în loc să ne învârtim într-o roată ca un hamster încuiat într-o cuşcă… putem alerga în libertate, prin verdeaţă, pe un câmp frumos, luminat şi încălzit de soare. Pentru totdeauna. Putem face viaţa să ne fie liberă, prosperă şi înfloritoare. Împlinitoare.

Şi totuşi încă ne blocăm. În resentimente strânse şi-ntr-o minte împuternicită pe nedrept. Ne împotmolim în furii. Ne lăsăm în mâna altora. Nu luăm o decizie fără a cere sfaturile părinţilor, prietenilor, colegilor, ba, mai nou, necunoscuţilor pe internet. Nu luăm o decizie fără confirmări venite din exterior cum că da, e bine ce intenţionăm să facem. Dar binele cui? Bine pentru cine?

Şi intuiţia noastră? Şi sufletul nostru? Pe ele cine le ia în seamă? Cine le întreabă? Când, de fapt, tocmai ele sunt cele care ne spun adevărul. Numai şi numai ele. Intuiţia şi sufletul… ele sunt singurele care rezonează cu visele noastre. Sunt singurele care ne pot sfătui în luarea deciziilor. Sunt singurele care ne îndrumă către ce trebuie. Către ce ne trebuie. Şi, culmea, ele se află în noi. Nu în exterior.

Nu mai avem deloc curajul să… fim noi. Dacă greşim? Dacă nu e bine? Dacă e corect altfel? Ne lăsăm conduşi de emoţii negative şi frici. De răni care-au lăsat cicatrici adânci. Dar ce nu realizăm este că… dacă noi nu ştim ce-i de capul nostru, altul n-are nici cea mai mică şansă să ştie. Pentru că altul are gândirea lui, sufletul lui, subiectivismul lui. Cu ce ne-ar putea ajuta, spre exemplu, un câine atunci când vrem să vorbim cu un cangur? Păi până nu învăţăm cangureşte nu vorbim cu el neam. Aşa şi cu noi. Până noi nu ne definim trăsăturile într-un mod clar, corect şi concret, nu putem crea o punte de comunicare clară, corectă şi concretă între noi şi exterior. Pentru că, dacă noi nu ştim ce suntem, nu ştim să existăm cum trebuie. Nu ştim să… fim.

Ştim doar să ne văităm de suferinţe. Aoleu aia, aoleu aialaltă. Când de fapt, aş zice eu, trebuie să ne mândrim. Să ne bucurăm de ele. Să le înţelegem şi să vedem ce-i de scos din fiecare în parte. Pentru că suferinţa nu face nimic altceva decât să trezească treptat sufletul din noi. Suferinţa ne face, pas cu pas, să conştientizăm cine suntem şi de ce trăim.

Cu toţii avem instincte. Cu toţii, dacă ne întrebăm în sinea noastră un lucru, primim tot din sinea noastră şi răspunsul. Greşeala este că permitem minţii noastre să facă o hărmălaie atât de mare, încât răspunsul ăla se pierde exact ca o şoaptă spusă în mulţime. Iar mintea asta… poate fi educată exact ca un copil. Cu răbdare şi lucru permanent. Cu lecţii şi exemple de înţeles. Până când se face om mare şi înţelept.

Lasă un răspuns