Încă se vrea cu forța ceea ce se poate doar cu sufletul

Recent, m-a vizitat prietena mea cea mai bună. Ca printr-o minune de-aia de care mi se mai întâmplă mie. Noi două nu mai locuim în aceeași localitate de mai bine de un an, deci mici șansele să ne vedem prea des. Bine, nu că înainte ne vedeam, dar acum distanța e încă un impediment…

Ea cam obișnuiește să participe la concursuri online. De toate felurile. Vorba ei, de multe ori, nici nu știe la ce participă. În urmă cu aproape o lună, mi-a scris “Am câștigat o noapte de cazare la o pensiune la tine în oraș.”. Da. Din toată țara asta… dintre toate concursurile alea… dintre toți participanții… prietena mea cea mai bună a câștigat o noapte gratuită într-o pensiune din orașul în care eu locuiesc.

Lăsând la o parte partea asta cu… coincidențele, în prima zi, după plimbări la pas prin împrejurimi, ne-am oprit puțin la ea la cameră, ca să ne tragem sufletul. În timp ce râdeam ca două idioate, cum obișnuim oricum să facem mereu, chiar dacă, de cele mai multe ori, se întâmplă numai în scris, mi-a zis că se simte de parcă ieri ar fi fost ultima dată când ne-am văzut, nu în urmă cu hăăăt timp. Că e ca și cum aș trăi alături de ea și fizic, zi de zi, ca și cum… aș fi la ea în casă. Că nu se simte prea entuziasmată că mă vede și nici prea tristă la gândul că a doua zi gata, pleacă, pentru că… ei nu îi e dor de mine niciodată. Eu sunt cu ea mereu.

La plecare, ne-am zis un “Hai pa!” tipic nouă și ne-am despărțit. Fără pupături, fără plânsete, fără ezitări și ofuri. Nici mie nu mi-e dor de ea niciodată. Din aceleași motive. E parte din mine. Între noi două este o conexiune care, în toți anii de când ne cunoaștem, doar s-a… clarificat așa, de la sine. Fără eforturi din partea noastră. De nicio natură. Ne-am întâlnit… sau, mai bine zis, reîntâlnit… cine știe pentru a câta oară… și ne-am… desfășurat activitatea de prietene. De-acolo de unde-om fi rămas noi. Natural. Necondiționat.

În tot timpul de când ne cunoaștem, au mai fost și alți oameni, amiciții, întâmplări, care însă s-au dus.

Diferența asta între… autentic și plăsmuit, dincolo de diferențele clare prin definiția termenilor, este că relațiile autentice, care pur și simplu există, există, mă nene… și-atât. Orice am face, orice n-am face. Ele doar vin și ni se prezintă, pentru a fi luate ca atare. Pe când relațiile plăsmuite… se creează, vorba DEXului. Pentru ele, ne folosim armele de suprafață… egoul, mintea… ca să identificăm, pur și simplu, aleatoriu, dar și obiectiv, prin împrejurimi, niște criterii din tiparele clasice de genul “bărbatul ideal”, “femeia ideală”, “prietenul ideal”, “partenerul ideal” sau chiar “copilul ideal”.

Pentru relațiile autentice, eforturile sunt inexistente, pentru că-s nefolositoare, nu de alta. N-avem nevoie de ele. În timp ce, pentru relațiile plăsmuite… e nevoie de sfori și noduri. Cu care să “legăm”… o prietenie, o așa-zisă iubire.

Ar trebui însă să existe și o asemănare între ele, ca să ne fie nouă, tuturor, bine. Ar trebui să… învățăm să renunțăm la sfori și noduri și să lăsăm totul să se întâmple. Nu degeaba se zice că, dacă ceva e menit să facă parte din viața noastră, va face… dacă nu, nu.

Filtrul natural al vieții este libertatea în sine. Nu tiparele, nu categoriile, nu culoarea ochilor, nu locul de muncă și nici mașina condusă. Ci libertatea. Nu devenim mai fericiți nici dacă negăm o conexiune, doar pentru că nu se încadrează în standardele noastre… și nici dacă ținem cu dinții strânși de una ce clar nu se vrea lângă noi, doar pentru că ne place nouă… Doar pentru că mintea și egoul nostru sunt pe spate.

Conexiunile autentice, fie ele de prietenie, fie de iubire… nu se destramă nici măcar cu voia noastră. Oricare ar fi condițiile… oricare ar fi distanța, oricare ar fi forma de comunicare… timpul… orice-ar fi.

Conexiunile construite, în schimb, trebuie păzite. Trebuie verificate la orice pas, sugrumate puțin chiar, în caz de nevoie… pentru că, altfel, scapă. Evident. Pentru că ele, de fapt, nu există. Pentru că magnetul fiecărei părți implicate este în cu totul și cu totul alt loc. În cu totul și cu totul alt om. Într-o altă conexiune… într-una de-aia… autentică.

De-asta… cu cât ne strofocăm să construim mai mult… fie că vorbim despre relații, fie despre clădiri, fie despre simple concepții… cu atât amânăm mai mult, rătăcim mai mult… distrugem mai mult. Pentru că autenticul deja există. El ne-a creat. Trebuie doar redescoperit și trăit. Liber.

Lasă un răspuns