Înainte să obţin… am fost nevoită să devin

Dacă stau să analizez puţin… nu reuşesc să numesc cea mai mare piedică a omenirii în momentul de faţă. Nu ştiu dacă e ea teama de schimbare, nu ştiu dacă e relaţionarea care a ajuns aproape inexistentă, nu ştiu dacă e trecutul. Nu-mi vine în minte un posibil clasament, pentru că, dacă mă gândesc la una, aş zice că aia e cea mai cea, dacă trec la următoarea… nici aia nu-i mai prejos. Aşadar aleg intuitiv, ca de obicei.

Relaţionarea.

Dintotdeauna, lăsând la o parte bubele pe care şi eu le-am avut din plin, am avut simţul dreptăţii şi-al nedreptăţii. Am avut simţul… adulmecării durerilor în oameni. Dintotdeauna am ştiut cine face şi de ce.

Pe-atunci şi eu mă uitam întâi la alţi oameni, nu la mine. Mă uitam la oamenii care mă răneau, care mă minţeau, care mă respingeau. Şi mi-am dorit să înţeleg de ce făceau asta. Aşa am început să citesc cărţi şi să caut să aflu lucruri… nu despre mine, ci despre ei. Şi nu pentru mine. Ci pentru ei. Fără să conştientizez pe-atunci, aveam dintotdeauna în mine dorinţa de a face oamenii să nu mai sufere. Înaintea mea. Pentru că simţeam că eu pot. Că eu am o sursă cu care sunt deja conectată care mă susţine să trec mai repede prin toate doar ca să ajung să fac asta. Mintea mea nu ştia. Doar sufletul meu era cel care simţea şi care mă făcea să acţionez, pe vremea aia pentru mine într-un mod ilogic, înspre a ajunge aici.

Şi-am început să citesc mult. Şi să scriu ce citeam. Şi să compar ceea ce scriam cu oamenii din realitatea mea. Şi rămâneam pe zi ce trecea tot mai surprinsă de cât de bine se “pupau” lucrurile. Parcă despre oamenii mei scriau ăia acolo în cărţi. Parcă despre rănile mele. Şi despre rănile oamenilor mei. Despre modul nostru de a acţiona sub influenţa rănilor noastre. Despre tot, cu punct şi virgulă. Şi-am continuat… eu fiind pe vremea aia condusă de un orgoliu imens… care încă nu-mi dădea voie să accept că şi eu aveam nişte lucruri de rezolvat. “Las’ să le rezolv la alţii, că pe-ale mele nu le ştie nimeni.”, dar le simţeau toţi. Le simţeam toţi.

Nu ştiu în ce moment am început să fac haz de necaz. De necazul meu. Nu ştiu în ce moment am început să vorbesc despre defectele şi problemele mele cu cel mai mare curaj şi drag din lume. Nu ştiu în ce moment mi-am dat seama că… pentru a merge mai departe în ceea ce-mi propusesem, trebuia să fiu eu însămi un exemplu de “Da, se poate.”. Pentru că eu însămi trebuia să le am pe toate curăţate şi puse la locul lor, ca să pot fi capabilă să împrăştii reţeta magică pe mai departe.

Aşadar m-am retras în mizeria mea pentru o vreme, am pus pauză la relaţionarea cu mizeria celorlalţi… şi m-am apucat de treabă. Am început să mă apăs pe ici, pe colo, ca să văd unde doare. Şi unde a durut, am apăsat şi mai tare, ca să văd cât de tare pot să urlu şi ce se întâmplă. Şi am căutat leacuri. Şi băbeşti şi bisericeşti şi de toate naţiile, până când am aflat ce funcţionează. Ce vindecă. Ce face să nu mai doară. Şi-am continuat. Azi târâş, mâine mai în picioare, poimâine iar târâş. Cu oameni, fără oameni, cu mine, fără mine, am testat de toate pentru toţi… ca să aflu ce are locul unde, cine e responsabil de ce şi cum e de făcut ca să fie bine. M-am mişcat. În continuu. Orice-a fost. Oricine-a fost. Şi din orice motiv. Le-am luat pe toate şi le-am întors pe toate părţile. Am stors tot din tot.

Până am ajuns, în final, eu. EU. Şi-abia apoi m-am întors către oameni. M-am reîntors către oameni, de fapt. Şi ei s-au reîntors către mine. Pentru că, schimbată fiind, tot trecutul a venit buluc peste mine. Şi-mi dădeam seama că era momentul să înţelegem împreună ce s-a întâmplat de fapt şi de ce. Care de ce a rănit pe cine, unde de ce n-a mers, cine ce a avut de învăţat de-acolo. Iar eu am început să clasez. Ăsta rămane, ăsta merge mai departe la treaba lui.

Împăcare. Împăcare între suflete. Şi lecţii. Din viaţa asta şi din altele. Familii din viaţa asta şi din altele. Pentru că, printre toate cele despre care am învăţat de-a lungul anilor, se află şi astrologia. Habar n-aveam eu înainte câte poate ea dezvălui. Cât de bine poate ea lămuri o relaţie de neînţeles. Câtă lumină poate aduce. Şi linişte. Cât de mult poate ea ajuta în a merge mai departe. Împreună unde-s deja pereche sau separat unde mai e de căutat.

Pentru că nu toţi oamenii de sex opus care ne atrag sunt pentru pupăceli şi îndrăgosteli. Unii ne mai atrag şi pentru că, odată, am fost fraţi. Sau prieteni foarte buni. Sau duşmani. Sau tată şi fiu. Sau eu mai ştiu ce altceva. Dar nu musai iubiţi. Iar acum ne reîntâlnim fie ca să continuăm combinaţiile de le-aveam noi de făcut împreună, fie să ne plătim unul altuia datoriile. Şi, cel mai important, să ne împăcăm. Să nu rămânem răniţi şi cu spatele unul la celălalt. Pentru că nu astfel se lămuresc problemele. Problemele se lămuresc despicându-le şi studiindu-le până la ultima lor picătură. Pentru că doar liniştea aduce linişte. Nu preşul tras peste război.

Pentru că ne naştem singuri, dar ne naştem într-o lume de oameni cu care suntem conectaţi. De la primul până la ultimul. Dintr-un capăt al lumii în celălalt.

Lasă un răspuns