Înainte de-a fi buni cu alții, să fim buni cu noi înșine

Suntem, de mici, învățați să fim buni. Cel mai des folosit îndemn cred că este să fim buni. Biserica, bunica, mămica, pisica… să fim buni. Să fim buni, maică, să ne rugăm pentru prietenii, dar, mai ales, pentru dușmanii noștri, să le ierte Dumnezeu păcatele, să aibă grijă de ei, să le îndeplinească dorințele… chiar și dacă dorințele alea-s eșecul nostru, despărțirea de oamenii noștri dragi sau, mai știu eu… moartea noastră? Să le îndeplinească Dumnezeu dorințele…

Nu vreau să zic acum să nu fim buni. Ba să fim, dar nu excesiv, că aia… nu-i a bună. Bunătatea asta excesivă nu e nimic altceva decât un simptom al unui dezechilibru emoțional de care chiar noi suferim. Mai ales dacă, pentru a fi buni cu alții, ne lăsăm pe noi la o parte. Ajutorul oferit când nu ne este cerut… ajutorul oferit când persoana care-l cere se poate prea bine descurca și singură… blândețea, mila, mângâierea… oferite doar de dragul admirației, doar de dragul de a fi apreciați, doar de dragul de a fi numiți… “oameni buni”… toate astea denotă goluri interioare care se cer, cu disperare, umplute. Toate astea sunt fracturi ale egoului, fracturi pe care noi, în loc să le doftoricim cum se cuvine, le legăm acolo cu o atelă dintr-un vreasc… dacă facem și asta… și-i dăm mai departe. Cu… bunătatea asta a noastră…

E mare lucru să fim oameni buni, dar e și mai mare să fim niște oameni și buni, și sinceri, în același timp. Să fim buni până în măduva egoului nostru, până în străfundul sufletului, nu doar de suprafață și cu… așteptări din jur.

Bunătatea e poate printre cele mai frumoase trăsături ale noastre. Ea e parte din conexiunea autentică dintre oameni, e semn de respect și de iubire manifestat prin grijă față de cei dragi nouă… și nu numai. Alinarea unui suflet trist, sprijinul oferit unei minți încurcate, o mână întinsă unui trup la nevoie… sunt acele fapte bune pe care suntem, încă de mici, învățați să le facem, da. Însă… dacă după toate astea nu punem punct… dacă după toate astea noi punem virgulă… așteptând răsplata, laudele, mulțimea în delir… suntem buni degeaba. Și doar pe jumătate, dacă nu chiar… răi.

De ce? Pentru că asta devenim, dacă, după virgulă, nu se înșiruie lucrurile conform așteptărilor noastre. Niște oameni răi. Dezechilibrul ăla emoțional, golurile alea interioare, fracturile alea ale egoului nostru… încep să împroaște cu veninul specific. Negativismul încetează, mai devreme sau mai târziu, să mai aibă răbdare și începe să-și facă mendrele. Începe să scoată ochii. “Eu ți-am făcut…”, “Eu ți-am dat…”, “Eu te-am dus…”, “Eu te-am adus…”, “Dacă nu eram eu, …”…

Să fim buni doar cu scopul de a primi bunătate la schimb nu înseamnă că suntem, cu adevărat, buni. Nu înseamnă că suntem… bine. Iar răul din noi nu doar că nu se disipează, ba el chiar se adâncește și mai mult. Impresia asta a noastră că, dacă suntem buni, vom primi o răsplată, de oricare fel ar fi ea… bunătatea asta a noastră semnată, la sfârșit, cu un convins “Va urma!”… duce la și mai mari dezamăgiri, care trag după ele consecințe și mai apăsătoare în ceea ce privește starea noastră emoțională.

Este, într-adevăr, de admirat acela care poartă binecuvântarea de a fi un salvator în lume. Însă eu, una, numesc ‘salvator’ omul echilibrat, complet, sigur pe el. Numesc ‘salvator’ omul curățat, vindecat și educat de-adevăratelea, nu doar în teorie. Numesc ‘salvator’ omul care… și-a îndreptat, mai întâi, atenția către sine… care și-a manifestat, mai întâi, bunătatea față de sine. Eu, una… admir omul care a înțeles că, pentru a putea fi bun cu alții, trebuie, mai întâi, să fie bun cu el. Admir omul conștient, care, îndreptându-și, mai întâi, atenția către el, se trezește, se dezmeticește și începe să fie, cu adevărat, receptiv… atât la sine, cât și la cei din jur. Atât la nevoile proprii, cât și la nevoile celor din jur.

Numai respectându-ne și iubindu-ne pe noi înșine… fiind, cu adevărat, atenți la noi înșine… la golurile proprii, la fricile proprii… înțelegându-le și eliminându-le sursa… fiind, cu adevărat, atenți apoi la nevoile proprii și înțelegând cum anume se satisfac ele, de fapt… putem face la fel și cu ceilalți.

Să ne ascundem nemulțumirile față de sine și slăbiciunile în spatele măștii care doar mimează bunătatea… egalează să ne numim, în mod indirect, încă nefericiți.

Lasă un răspuns