În iubire există doar “Te iubesc.”… şi-atât

Îmi plac filmele de dragoste. Comedii, drame, de toate felurile. Încă îmi plac… mi-au plăcut dintotdeauna. Îmi place să admir fiecare poveste şi să pătrund până în cele mai ascunse detalii ale ei. Îmi place să studiez tipare şi oameni. Reacţii şi probleme. Vise şi realităţi. Îmi place orice are legătură cu iubirea. Obişnuiesc să revăd filmele preferate ori de câte ori am puţin timp liber şi dispoziţie pentru ele. Şi, de fiecare dată, înţeleg din ele ceva în plus.

Recent am prins dintr-un film fix o fază care m-a intrigat mereu… în care tipa îi spunea tipului “Nu te mai iubesc la fel de mult ca la început.”. Mereu m-am întrebat… oare cum naiba vine asta cu a iubi mult şi puţin? Adică ori iubesc, ori nu iubesc. Nu? Adică iubesc sau confund iubirea cu altceva de moment.

“Nu te mai iubesc la fel de mult ca la început.”… sau “Eu te iubesc mai mult!”, “Ba eu!”. Sau “L-am iubit mai mult ca pe propria mea viaţă, dar gata, de azi nu-l mai iubesc!”.

Aud cupluri în jurul meu că se ceartă pe motivul că el nu i-a scris “Te iubesc.” la sfârşitul unui mesaj într-o zi. Sau că i-a scris doar “Te iubesc.”, fără un “Te sărut dulce.” alături. Sau că nu i-a scris că o iubeşte mult, mult, mult. Sau că i-a pus “.” în loc de “!”. Sigur o înşală nenorocitul… Sigur se întâmplă ceva!

Senzaţionalul se vrea prezent. Şi cum ce ne dorim aia primim, asta devine motiv de ceartă seara acasă. În fiecare seară, în fiecare casă. Aşa am ajuns să ne hrănim noi din iubire. Prin cuvinte. Am transpus cumva iubirea dintr-un sentiment în nişte litere, scrise ele fiind sau pronunţate. Poate preferabil de multe ori scrise… că e mai uşor. Aşa am ajuns să cântărim iubirea. Dacă suntem cuminţi, suntem iubiţi mult, dacă nu mai suntem cuminţi, iubirea cam scade. Trebuie să avem grijă cum şi pe unde călcăm în viaţa celor din jurul nostru, că… se rupe lanţul de iubire şi gata. Suntem tăiaţi de pe listă.

Suntem, de fapt, nişte bieţi amărâţi care nu ştiu ce e aia. Suntem nişte copilaşi… încă nu ne-am făcut suficient de mari şi maturi cât să înţelegem viaţa şi să facem diferenţa între amăgeli la ordinea zilei şi iubire. Suntem încă nişte unii care, atunci când ne vedem un om drag trist, îl bombardăm cu întrebări, planuri şi soluţii, în loc să-l strângem naibii în braţe şi să tăcem un pic din gură. Suntem încă nişte suflete amorţite care, în faţa oricui, păstrăm o atitudine defensivă, în loc să ne lăsăm lacrimile şterse şi părul mângâiat. Suntem atât de răniţi, că ne-am închis toate sentimentele undeva adânc în noi şi acum trăim doar la suprafaţă. Şi doar de suprafaţă. Tot ce mai numim ‘iubire’ sunt cadouri, ieşiri în lume, “Te iubesc mult/ puţin.”, dar toate cu nişte condiţii. Toate în cuvinte şi în fotografii. Nimic în suflet. Viaţă numai în cuvinte şi în fotografii.

Suntem atât de sălbăticiţi, că preferăm să îi ţinem pe toţi la distanţă, decât să riscăm să ajungem vinovaţi de ceva vreodată în viaţa cuiva. Suntem închişi, dar avem pretenţii de deschidere din jur. Suntem trişti, dar nu acceptăm sub nicio formă tristeţea celorlalţi. Suntem mâhniţi, dar totuşi autoritari. Cu toţi, inclusiv cu noi înşine. Nu ne permitem să greşim, nu ne permitem să avem păreri, nu ne mai permitem nimic.

Nu ne mai permitem nici măcar să iubim. Pentru că nu mai ştim cum. Confundăm acum iubirea cu un fel de antibiotic. Avem nevoie de ea când suntem bolnavi. Când suntem trişti, depresivi şi singuri. Atunci parcă ştim perfect ce înseamnă iubirea. Dar tot în cuvinte o ştim. O cerem şi descriem perfect în cuvinte ceea ce cerem. Dar de căutat nu ştim cum s-o căutăm. Şi nici unde. Şi nici nu ştim s-o recunoaştem dacă se întâmplă să treacă prin viaţa noastră. Pentru că încă o confundăm cu altele.

Încă ne place să stăm departe de sursa din interiorul nostru. Avem prea puţină încredere în noi ca să ne considerăm capabili de ceva bun. Mai bine şi mai sigur este doar să părem ceva bun, să afişăm ceva bun… fie că e vorba de un zâmbet sau de o întreagă căsnicie. E mai uşoară în ziua de astăzi o relaţie construită cu mintea decât una construită cu sufletul.

Nu ştim ce este iubirea, dar ne place să credem că o trăim. În orice şi în oricine întâlnim în viaţa noastră. Şi… dacă într-o relaţie ni se dovedeşte că n-a fost iubire, lasă că e în următoarea sigur. Nici nu ne mai uităm la ce-a fost. Închidem ochii şi dăm înainte. Cu iubire. Deşi nu ştim pe pielea noastră ce este. O afişăm doar de dragul publicului, pe stradă şi în fotografii. O răscolim în certuri şi frustrări, că şi alea tot iubire zicem că sunt. Nu ştim ce e iubirea… dar o măsurăm. Când e bine e mai multă, când scârţâie e mai puţină.

Nu ştim ce e iubirea, dar… toţi o purtăm în suflet, de fapt. Nu există oameni care iubesc şi oameni care nu iubesc. Toţi iubim, în adâncul sufletului nostru. Trebuie doar să ne descoperim acest suflet despre care zic, să căutăm bine în el ce şi pe cine iubim… şi să încetăm să confundăm viaţa cu ceva nesemnificativ şi subţire ca o foaie de ceapă.

Lasă un răspuns