În afara postului… să înţeleg că e liber la rele?!

Aud tot mai multă lume bucurându-se de venirea postului… spre fericirea mea… “Mă simt mult mai bine după ce ţin post.”. Dar oare de ce? Păi hai s-o luăm logic. În timpul postului, n-avem voie să mâncăm chestii de origine animală, n-avem voie să vorbim de rău, să gândim de rău, să consumăm alcool, să fumăm, să înjurăm, să blestemăm, să lovim, să ne certăm… să curvăsărim. N-avem voie, adică, să acţionăm în niciun mod negativ şi nici să încurajăm pe alţii la aşa ceva. Bun. Şi în afara postului? Avem voie să le facem pe toate astea sau cum? Ce-a zis Dumnezeu? “Înainte de Paşte şi de Crăciun măcar, băieţii mei, să ne abţinem şi noi, bine?”?!

Hai, serios?!? Nu mă intrigă taica părintele care a inventat mizeria asta cât mă intrigă omul care o crede. Mă scoate din pepenii mei cei mai mari şi mai copţi omul care nu-şi foloseşte propria capacitate de a discerne. De a-şi pune nişte întrebări şi de a încerca singurel acolo, în mintea lui, să-şi dea şi nişte răspunsuri logice. Pentru că-s cât se poate de simple şi de logice toate. Ce-a zis taica părintele? “Vă dau, proştilor, nişte mână liberă să vă puneţi ţărână în cap, ca să vă hliziţi şi voi la ceva, după care vă mai trec şi prin sita sfinţeniei şi-a curăţeniei, că tre’ să ne mai aducem aminte şi de Dumnezeu, din când în când!”. Nu ştiu cum o numesc alţii, dar eu o numesc ipocrizie. Golanii ştiu adevărul, dar “lasă, proştii mai bine să nu ştie!”. Că apoi cine ne mai stăpâneşte? Bunica Sabela!

Ne-au băgat carne pe gât, dar noi încă nu realizăm că asta e o crimă, nu o modalitate de a ne hrăni. Altfel… de ce o mamă nu-şi taie o mână ca să-şi hrănească copilul? De ce o mamă nu-şi jupoaie propria piele ca să-şi încalţe copilul? De ce o mamă nu-şi taie copilul în bucăţi ca să-l ofere la raft, drept hrană pentru alţii, în schimbul unor bani? Pentru că o mama îşi iubeşte copilul, nu-i aşa? Şi pentru că ar fi inuman să facă asta. Şi-atunci de ce suntem atât de slabi încât să ne lăsăm momiţi cu o halcă friptă care miroase gustos cică, în loc să gândim puţin la ce mâncăm? În loc să realizăm că am fost învăţaţi să ne mâncăm semenii? De ce?! Când hrana este pentru a ne menţine corpul viu şi sănătos, nu pentru a ne satisface nişte plăceri inventate. De ce consumăm băuturi care provoacă boli, demenţe, bătăi în familie, când singura băutură care ne hidratează şi ne păstrează corpul apt de viaţă este apa? De ce?! Cumva pentru că nu mai ştim să fim fericiţi altfel decât beţi? De ce tragem în plămâni un fum care ne transformă, în cele din urmă, în cenuşă? Ca să dăm un fum toxic înapoi afară pe gură? Nu ne-ajunge cel al maşinilor? Nu ne-ajunge cât de violent distrugem pământul ăsta şi pe noi, odată cu el? De ce continuăm să gândim şi să vorbim despre alţii lucruri pe care nu ne-ar plăcea să le auzim vorbindu-se despre noi? De ce urăm oamenilor, fie chiar şi numai în gând, să li se întâmple lucruri care pe noi ne sperie şi de care facem tot posibilul să ne ferim toată viaţa? Pentru că nu suntem cumva mulţumiţi cu noi înşine? Pentru că ne roade invidia? Pentru că nu ştim să ne bucurăm pentru aproapele? Pentru că încă n-am învăţat cum să-l iubim? Pentru că încă n-am învăţat cum să ne iubim pe noi înşine? Sau de ce? Că nu înţeleg…

Unde e Dumnezeu în toate astea? E el oare în nişte tablouri, în nişte statui şi în nişte podele pe care le pupăm de zor? Sau e, mai degrabă, în noi? Aşa e de uşoară oare viaţa? Ne ducem într-o clădire cu patru pereţi unde îl rugăm pe Dumnezeu să ne ierte pentru crimele pe care le facem zilnic împotriva sufletelor lui, împotriva semenilor noştri… şi gata? Pe Dumnezeu îl plătim? Noi pe el sau el pe noi? Care pe care plăteşte? Că eu am impresia că e cam invers. Şi am impresia că postul ăsta inventat nu e Dumnezeu, ci e tot omul. E omul purtând o mănuşă extrem de fină, manevrând o manetă extrem de elegantă şi parşivă. O manetă regească, aurită, care conduce lumea. Dumnezeu nu ne “iartă” dacă încetăm să mai facem măgării de două, trei ori pe an, doar pentru câte-o perioadă determinată de timp, după care ne lasă să ne punem iar ţărână în cap până la următoarea perioadă de smerenie. De falsă smerenie!

Aud adesea femei însărcinate zicând, de pe la începutul sarcinii lor, “Deja nu mai pot să mai mănânc carne. Am trecut pe legume, fructe, seminţe şi altele, nici nu mai ştiu ce să mai mănânc!”. Observ adesea copii cărora nu le place la circ sau la grădina zoologică. De ce aşa? Păi copiii sunt mai curaţi decât noi. Noi toţi apărem pe lume curăţei. Ne murdărim pe parcurs cu tradiţii şi cutume. În burta mamei însă, copilul ăla ştie ce trebuie să mănânce şi fix aia cere. Şi mai ştie şi ce anume nu-i prieşte şi fix aia refuză, în secunda doi. Iar când iese şi e doar niţel crescut… încă are noţiunea dreptăţii şi încă îi este foarte uşor să observe lipsa ei în jur. Îi este foarte uşor să observe că mama a avut într-o dimineaţă un comportament neadecvat faţă de o vânzătoare şi s-o şi întrebe de ce a făcut asta… îi este foarte uşor să observe şi că tatăl a venit cam abătut acasă şi să-l îmbrăţişeze în linişte, fără prea multe întrebări… îi este foarte uşor să observe şi că bunicii se mişcă un pic cam greu în ultima vreme şi să îi ajute, după propriile lui posibilităţi… asta până când creşte şi el mai măricel, suficient de măricel cât educaţia dată de mami şi de tati să-şi facă efectul. Să bage şi el carne în stomăcel, să înjure şi el profesorii la şcoală când nu-i convine ceva, să răspundă şi el urât vânzătoarei din colţ că aşa a văzut la mami, să nu-i pese de nimic altceva în afară de el, într-un mod cât se poate de egoist.

Totul, totul este în formă de cerc. Momentan, cercul în care ne aflăm noi este unul de o dulceaţă sintetică pe interior şi de foc pe exterior. Este un cerc în care suntem liberi să facem rău, cu condiţia să ne prefacem, măcar o dată la ceva timp, că mai facem şi câte un bine. Şi, dacă nu reuşim să înţelegem conţinutul şi marginile acestui cerc, nu reuşim nici să ieşim din el, pentru un altul mai bun. Dacă nu reuşim să înţelegem care obiceiuri ale vieţii cotidiene sunt benefice şi care nu, care plăceri sunt, cu adevărat, plăceri şi care nu, care Dumnezeu e real şi care nu… nu păşim mai departe, ci continuăm să ne izbim de durerile provocate chiar de propriile noastre acţiuni.

Lasă un răspuns