Îmbrăţişările alungă tristeţea aşa cum lumina alungă întunericul

E deja cunoscut de toată lumea faptul că o îmbrăţişare face la timpuri grele cât face o lămâie la răceală. Şi, chiar dacă sună acru ceea ce tocmai am zis, o îmbrăţişare sinceră şi plină de dragoste aduce cu ea numai şi numai lucruri dulci.

Îmbrăţişările vindecă. Repară suflete rănite. Amintesc minţilor că există şi sentimente în corpul lor.

Ştiu că tuturor ne e drag să îmbrăţişăm oamenii pe care îi iubim, ştiu că tuturor ne vine uşor să ne îmbrăţişăm prietenii când îi revedem după un timp. Ştiu că nu e nevoie de niciun efort să îmbrăţişăm un om care, atunci când apare în faţa noastră, aduce instantaneu pe buzele noastre un mare zâmbet. Însă nu despre ei vreau să vorbesc acum.

Acum e despre cei uitaţi. Acum e despre cei răniţi. Despre cei care poate n-au simţit niciodată o îmbrăţişare. Acum vreau să vorbesc despre oamenii nimănui… şi despre oamenii ăia răi… ursuzi… de care, în mod normal, nu ne-ar veni nici măcar să ne apropiem, dar să-i mai luăm şi în braţe. Însă oamenii ăia, respingători aşa cum sunt, sunt oameni care au cea mai mare nevoie de afecţiune, de altruism şi de atenţie. Lor trebuie să li se fi greşit cu multe înainte de a ajunge aşa. Ei au suferit mult ca să sece de tot de iubire. Ei au suferit atât de tare, încât au uitat cine şi de ce sunt.

Cum putem potoli o sete altfel decât prin a-i da apă? Şi… cum putem vindeca un suflet suferind altfel decât prin a-i oferi afecţiune? Cum putem aduce un zâmbet pe moaca unui om trist altfel decât prin a-i oferi atenţie?

Acum câteva zile aşteptam pe cineva într-un colţ de stradă. M-a prins de braţ din spate un bătrân murdar, plin de muci la gură, un om al străzii, dar cu nişte ochi atât de blegi şi goi, că n-aveam cum să nu ascult ce-avea să-mi spună. Surprinzător… nu mi-a povestit nimic. Şi nu mi-a cerut nimic. Doar m-a rugat să nu mă las condusă niciodată de ceea ce sufletul meu simte că nu-i cinstit. Mi-a ţinut mâinile în mâna lui stângă, în dreapta ţinând o cafea fierbinte. Mi-a zâmbit şi mi-a vorbit de parcă eram nepoata lui. Mi-a zâmbit în continuu, în ciuda stării lui. Mi-a zis, înainte să plece, să am grijă în faţa cui vorbesc despre adevărul meu, pentru că oamenii pot fi înşelători. Şi mi-a mai zis să caut sprijin şi ajutor unde simt, nu unde gândesc. Mi-a mulţumit că l-am ascultat. Şi i-am simţit mulţumirile până în străfundul sufletului. N-am putut să nu mă întreb… oare câte zile trec fără ca el să vorbească cu cineva?

Şi mă întreb zilnic… oare câţi oameni ca el sunt? Şi de ce sunt? Cum au ajuns astfel? Păi cred că prin respingere. Prin eşec. Prin depresie. Prin mizeria vremurilor. Prin ignoranţă. Prin nepăsare. Prin traume nevindecate. Prin goluri neumplute. Întuneric beznă.

Citeam undeva că îmbrăţişările fac bine doar dacă sunt venite din partea oamenilor pe care îi iubim. Şi cu cei care nu au pe nimeni cum rămâne? Cine le-aduce măcar o speranţă în privirile alea goale? Şi nu-s doar oamenii străzii aşa. Sunt şi oameni pe care poate îi întâlnim zilnic în activităţile noastre. Sunt profesori ursuzi, în graţiile cărora nu intră nimeni nicicum, pe care acasă nu-i aşteaptă nimeni niciodată. Sunt şefi care taie şi spânzură, care n-au cunoscut altceva în afară de nuia când erau mici. Sunt bătrâne singure la parterele blocurilor care pun mereu otravă la pisici, bătrâne care n-au cunoscut nicicând afecţiunea. Sunt mulţi care dau în exterior numai şi numai răutate. Dar o fac doar pentru că în ei e întuneric. Şi n-au pe nimeni care să le-arate unde-i nenorocitul ăla de întrerupător.

Toţi oamenii aparent neplăcuţi… sunt oameni răniţi. Suferinzi. Sunt oameni schilodiţi de alţi oameni, de situaţii, de ei înşişi. Sunt oameni care au uitat sau n-au aflat deloc iubirea. Sunt oameni cu suflete care plâng neîncetat. Şi cum ziceam că se potoleşte însetatul? Dându-i apă, nu? Dar suferindul… ?

Lasă un răspuns