Hai, sănătate… sufletească!

Câtă lume a folosit măcar o dată în viaţă “Nu te apropia prea mult de mine astăzi pentru că am gripă.”?!? Sunt convinsă că multă… Păi da, că suntem atenţi să nu dăm virusuri şi bacterii celor din jur. Doar ne pasă de ei, nu? Acum m-aş întreba… câtă lume a folosit “Nu te apropia prea mult de mine astăzi pentru că dau pe-afară de nervi?” sau… “Nu te apropia de mine astăzi pentru că mă macină nişte gânduri mai negre, de care n-aş vrea să te molipsesc.”? Mai răruţ… şi nesănătos. Şi nu, asta nu e ce-i mai rău posibil. Se poate şi mai mult.

Se întâmplă des ca cei din jur, copleşiţi de propriile gânduri nu tocmai pozitive, înjumătăţiţi de grijile lor zilnice cărora nu ştiu să le facă faţă, cuprinşi de uri şi invidii sau eu mai ştiu de ce alte dărâmături de gânduri şi sentimente… să se adreseze vieţii noastre cu păreri şi sfaturi necerute, cu încercări de a ne convinge să le preluăm credinţele, punctele de vedere, soluţiile. Credinţe, puncte de vedere, soluţii care, repet, sunt concluzionate sub influenţa dărâmăturilor enumerate mai acuş câteva secunde. Adică unele deloc bune.

Ni se întâmplă atât de des să povestim… ce-am mai făcut, prin ce-am mai trecut, pe unde-am mai fost şi ce-am mai întâlnit… aşa, doar de dragul de a povesti şi de a împărtăşi lucruri, plăcute şi neplăcute ele fiind. Şi brusc ascultătorii încep să sară cu păreri despre tot, despre noi, despre viaţa noastră, despre ce-am făcut noi şi cum ar fi făcut ei dacă ar fi fost în locul nostru. Ei, şi dacă ne-ar prinde stabili la creieraş, n-ar fi o problemă aşa mare, că le zâmbim şi îi lăsăm să-şi facă numărul în voie, până se răcoresc. Dar dacă ne prind într-un moment în care nu prea ne vine să ne mândrim, într-un moment în care nu suntem prea bine cu alegerile noastre… venind şi ei cu critici şi sfaturi de-astea gratuite, ne-o dau la temelie. În loc să ne întărească, ne slăbesc.

Ba mai sunt care ne şi ceartă. Vrem nu vrem, ei aruncă cu argumente şi nu cedează chiar aşa uşor, până nu au dreptate şi până nu aud asta din gura noastră, clar şi răspicat zis. Pe-asta aş numi-o deja un fel de abuz. E ca şi cum ar da buzna în casa noastră. Aici deja se manifestă o lipsă de respect acută, părerea noastră devenind inexistentă, experienţele şi cunoaşterile noastre de asemenea. Nu vrem să le cumpărăm părerile?! Şi ce dacă?! Ni le dau ei gratis. Şi n-aş zice că întotdeauna se înşeală. Nu. Se întâmplă să ne înşelăm noi şi ei să aibă dreptate. Dar nu vorbesc despre dreptate aici, ci despre modul bolnăvicios de a aborda această dreptate.

Fug de oamenii “Eu zic să faci aşa şi pe dincolo…”. Da’ fugă de-aia mâncând pământul! Iniţial, mai prin adolescenţa mea, ziceam că-s eu nepăsătoare, că oamenii aia mă iubesc şi îmi vor binele. Nicidecum! Oamenii ăştia care sufocă prin indicaţii şi îndrumări, dacă le-ar păsa de noi, ar trebui să înveţe ce înseamnă delicateţea. Astfel n-ar mai invada un spaţiu care nu-i al lor, doar şi-ar pune sprijinul pe masă şi ne-ar lăsa liberi să-l luăm… sau nu. Ne-ar respecta, respectându-ne automat şi alegerile şi-ar fi acolo să ne prindă în caz de… Aşa ar fi şi ei oameni care iubesc curat, din tot sufletul şi cu toată sinceritatea şi libertatea din lume.

Cei care ne-aduc aminte de greşeli? Ăştia-s chiar amuzanţi prin slăbiciunea evidentă pe care o afişează pe moacă. Una-două noi am făcut ceva greşit de care ei au grijă necontenit să ne amintească. De ce? Păi ca să stăm în băncuţa noastră cuminţei, să nu cumva să ne credem buni de ceva. Asta devine din amuzantă dureroasă, dacă nu ne prindem şi nu ieşim din joc la timp. Pentru că preluăm mizeriile alea cu care ne îndobitocesc ei şi trăim cu ele. Şi trăind cu ele ajungem să le urmăm şi să căutăm întotdeauna să ne încadrăm între limitele lor.

Aş zice… să învăţăm să mai zicem şi “Nu” din când în când… să zicem “Nu” dramelor şi ofurilor cu care alţii ne îmbolnăvesc zi de zi. Să învăţăm să alegem ce e de primit şi ce e de lăsat la o parte. Să învăţăm să ne concentrăm atenţia asupra noastră, asupra adevărului nostru şi a propriei noastre poveşti de viaţă… Să devenim mai conştienţi de situaţiile astea mizerabile cărora le permitem să ne contamineze… Să învăţăm să fim prezenţi. Să fim prezenţi şi conştienţi în noi, pentru a conştientiza mai uşor şi stările, emoţiile şi punctele de vedere din exterior. Altfel… am confunda acest exterior cu interiorul nostru.

Curajul de a spune ceea ce vrem şi de a urma ceea ce noi gândim, curajul de a încheia o conversaţie nocivă, de a încheia o relaţie care ne secătuieşte de orice vlagă, curajul de a înlătura din viaţa noastră orice ne trage înapoi de la evoluţie, curajul de a fi noi… este cheia împlinirii sufletului.

Să ne gândim puţin… cum ne putem ajuta? Ce putem fi astăzi, pentru ca mâine să mai facem un pas spre bucuria sufletului nostru? Ce putem întreba astăzi, pentru ca mâine să auzim un răspuns care ne luminează şi mai mult gândurile? Şi-odată ce ne răspundem… spaţiul din jurul nostru devine de la sine mai respirabil, mai curat, plin de soluţii şi energie bună, plin de putere. Şi n-avem nevoie de nimic altceva decât de-un moment cu noi înşine, într-un colţ de natură. În parcul din colţul blocului sau la o plimbare în pădurea de la marginea oraşului. Ba chiar un loc luat pe-un colţ de bordură. Nu ne costă bani… nici măcar timp. Pentru că, odată ce-l investim în noi, ne regăsim… şi-odată ce ne regăsim, economisim atât timpul, cât şi energia, ambele atât de necesare şi esenţiale în drumul nostru spre împlinire.

Să fim responsabili pentru liniştea, împlinirea, fericirea şi bunăstarea noastră! Pentru că numai noi putem şti cum arată binele nostru!

Lasă un răspuns