Graba este dușmanul rezultatului mult dorit

Pentru că am întâmpinat două situații-exemplu în aceeași zi, am zis că-i musai să și scriu despre asta.

O clientă își întâlnește sufletul pereche. Întâlnirea e magică, plină de trăiri dincolo de cuvinte, priviri care dau pe-afară de semnificație… altfel. Altcumva decât până acum. Pentru amândoi. Doar că… nu-i nunta mâine. De ce nu-i nunta mâine?! De ce nu… gata, hop-țop!… dacă toate-s așa roz și frumoase?!? Mi-am dat seama, prin intermediul ei, că eu chiar am talent la a explica mersul lucrurilor în viață. Și că dețin informații pe care eu încă nu-mi aduc aminte să le fi învățat. Reușesc s-o calmez. De fiecare dată. Reușesc să îi explic, nu știu exact cum și de unde, fiecare pas care are loc între ei. Și fiecare pas care… încă nu are loc între ei. Și de ce.

Obișnuim să privim viața pe de-a-ndoaselea. Când trebuie să fim subiectivi, suntem obiectivi și invers. Așadar… când trebuie să privim o întâmplare în ansamblu, cu tot cu trecut, karma, de când, de ce și cum, noi o privim ACUM. Și, odată ce… ceva dă semne bune, înseamnă că totul trebuie să se deruleze într-o secundă spre… nici măcar nu știm spre ce, dacă stau să mă gândesc mai bine. Când se întâmplă în viața noastră ceva ce ne bucură… sau nu… când se întâmplă în viața noastră ceva ce dă semne de bucurie, noi nu mai avem răbdare să așteptăm și toate celelalte semne. N-avem răbdare să parcurgem toate etapele, să facem toți pașii necesari înspre bucuria aia. Nu. A schițat destinul un gest de bine?! Să se-arate, zic! Cu totul!! Să n-o mai dea la întors cu noi, că stai, că mai e de făcut nu știu ce… Nu, nene! Trebuie să fie TOT AICI și ACUM.

Fără să ne dăm seama că… nu se poate. Sau, dacă s-ar putea, “TOT AICI și ACUM” ăsta ar fi în totalitate distorsionat, aiurea, anapoda cu drumul, pentru că… pur și simplu, nu și-au făcut toate cele în cinstea lui mendrele.

Niciunul n-are încă rănile închise. Niciunul n-are socotelile încheiate, în totalitate, cu trecutul. Și nici măcar cu sinele. Amândoi mai au încă de lucru la soluțiile problemelor lor. Da, încă sunt probleme care există. Iar ei, unul pentru altul, nu reprezintă niște soluții, nu? Ei, unul pentru altul… reprezintă suflete pereche. Sufletele alea complete, pregătite de etapa următoare, aia de creștere în doi.

Dacă ar fi să fie nunta mâine, problemele alea încă existente în viața fiecăruia dintre ei i-ar face să nu se privească unul pe altul așa cum ar fi natural, i-ar face să se trateze unul pe altul altfel decât ar simți sufletele lor să o facă. I-ar face să… se îndepărteze unul de celălalt, ba chiar să se despartă. Pentru că ar interacționa printr-o încă existentă ceață…

Și-așa-i și-n partea cealaltă, a activităților care ne aduc plăcere în viață. Sau bani. Sau și una, și alta.

O altă clientă își descoperă o pasiune. Reflectează ea o perioadă la idee, după care începe să tragă de ea, ușor, ușor, ca s-o aducă și-n practică. Își formează un grup de pasionați de-aceeași activitate și pornesc împreună niște provocări periodice, în care fiecare trebuie să se implice cu câte ceva. Boom! Totul strălucește. Toată lumea interesată, atrasă ca un magnet. Câteva săptămâni activitate constantă, ba chiar crescândă, când, dintr-un anume punct, totul începe să scadă brusc.

Din ce punct? Din punctul în care ea începe să strângă lațul. Să acapareze libertatea fiecăruia de a participa la pasiunea lor comună în ritmul propriu. Din punctul în care… regulile își măresc numărul. Din punctul în care bucuria ei este atât de mare încât… clar nu vrea s-o piardă și, pentru asta, începe să pistoneze pe fiecare în parte cu câte-o aluzie, cu câte-un ghiont de a face măcar puțin mai mult… pentru bucuria aia a ei.

Obișnuim să… ne grăbim în fața primului semn de bine. Fără să mai ținem cont de zicala “Cu o floare nu se face primăvară.”… Fără să ne mai gândim că ăla e abia începutul, nu finalul. Că, până la final, mai avem de odihnit, de mâncat, de învățat, de schimbat, de… răbdat.

Chiar dacă înaintea noastră se întind acele lucruri… persoane, relații, activități… mult dorite… și nimic nu pare să mai stea în calea noastră spre ele… ne proptim chiar noi. Fix în mijloc. Pentru că am vrea să facem numai încă un singur pas până departe… nu pe toți cei necesari și… firești, de altfel.

Lasă un răspuns