Gândul se citeşte în corp şi se vindecă în suflet

Eu nu obişnuiesc să urmăresc altceva la televizor în afară de filme. Şi zilele trecute eram cu ochii pe unul. Cum răbdarea mea a crescut în ultima vreme, pe timpul pauzelor publicitare n-am mai schimbat canalele cum obişnuiam înainte. Am urmărit reclamele. Toate despre pastile. Pastile pentru digestie, pastile pentru ficat, pastile pentru muci, pastile pentru inimă, pastile pentru unghii, pastile pentru călcâie… Aşteptam să vină şi reclama cu pastile pentru creier. Dar nu cred că există…

Chiar mă întrebam în timp ce ascultam beneficiile acestor nenumărate pastile… oare noi de ce mai mâncăm? Ce ne mai trebuie? Adică avem tot, tot în pastilele astea. Care “supliment alimentar”, care “medicament”, care mai de care. Câte unul pentru fiecare părticică a corpului nostru. Mai puţin pentru creier. Oare creierul e chiar perfect? N-are el pe nicăieri o bubiţă care să ceară a fi tratată cu o pastiluţă mică, mică, mititică?! Sau poate are doar al meu şi ceva îmi dă cu virgulă în toată treaba asta numai şi numai din cauza mea, nu că ar fi luat-o lumea razna cu pastilele şi tratamentele chiar şi pentru un vânt tras aiurea.

Toată lumea se caută fizic de probleme, toată lumea se tratează fizic de probleme, toţi medicii se umflă de bani, toate spitalele, private sau nu, scumpe sau nu, colcăie, toţi părinţii îşi tratează copiii medicamentos şi psihologic pentru simplul fapt că nu au ei suficient timp să le aloce ca să-i facă să-şi consume în mod natural energiile de care dispun. Toaaată lumea e depresivă, canceroasă, buboasă, dureroasă şi toţi ne căutăm sub unghii să vedem de la ce naibii o fi toată boala asta generală…?!

De la cap, zic eu. De la cap. Şi nu de la ăla fizic. Ci de la minte. Am luat-o razna toţi. Am înnebunit cu un comerţ prost înţeles. Cu nişte ajutoare greşit oferite. Cu nişte relaţii şi interacţiuni umane fals manifestate. Am înnebunit, pur şi simplu. Ne-am tras o draperie neagră pe ochi şi gata. Aşteptăm să murim. Plângem şi aşteptăm să murim. Nu mai trăieşte nimeni. Toată lumea se vaită. Nu mai zâmbeşte nimeni. Toţi ne furăm între noi. Ne urâm. Ne invidiem. De parcă ăla de lângă are ceva în plus faţă de noi în afară de bani. De parcă banii ar face diferenţa între oameni…

Depresia scornită. Drama. Ura. Disperarea. Îndepărtarea de suflet. Mintea negativistă. Astea fac diferenţa între oameni. Nu banii. Societatea întreagă este bolnavă de depresie. Nu, nu de lipsă de bani. Banii se fac. Sunt oameni care fac bani şi din rahat… la propriu. Nu banii sunt problema. Ci mintea. Ea ne opreşte de la bine. Ea ne instigă la rău. Ea ne induce frici, tristeţi, îndoieli, îngrijorări. Ea creează scenarii oribile înaintea ochilor. Şi tot ea ne şi îmbolnăveşte. Emoţional şi fizic. Mintea. Mintea transmite informaţii în jurul nostru şi în noi. Mintea comunică atât cu celelalte minţi din jur, cât şi cu fiecare celulă în parte a corpului nostru. Mintea dă cancere, mintea creează depuneri nocive în corp, mintea blochează articulaţii, mintea opreşte inimi… mintea ucide. Ucide planuri, emoţii frumoase… şi vieţi. Nu banii… ci mintea.

Iar mintea asta poate fi pusă cu mâinile la spate, exact ca la grădi, şi educată. Pentru că mintea asta face parte din misiunea noastră. Nouă ne rămâne doar să alegem binele în loc de rău. Să tratăm sursa şi nu doar ceea ce vine din ea. Să decidem dacă mintea e cea care ne conduce pe noi sau dacă noi suntem cei care conducem tot ceea ce însemnăm.

Să optăm pentru viziuni frumoase ale unei situaţii, nu pentru cele mai întunecate cu putinţă. Să privim apa din pahar, nu spaţiul gol rămas deasupra ei. Să întrebăm, nu să murim neştiutori. Să ascultăm, nu să ne prefacem că le ştim pe toate când nu-i deloc aşa. Să conştientizăm. Să înţelegem cine suntem de fapt şi încotro ne îndreptăm. Să trăim, nu să trecem prin viaţă ca nişte fantome.

Viaţa asta modernă, cu toate accesoriile ei apărute peste noapte ca fiind vezi, Doamne, benefice traiului, ne face să trăim din ce în ce mai agitaţi, mai neatenţi la detalii. Ne face să fim din ce în ce mai băgaţi în turmă… şi deloc individuali aşa cum ne-am născut. Viaţa noastră, a tuturor, a devenit un chin şi-o durere generală. Creierul nostru este ocupat numai şi numai de lupte şi războaie… atât la nivel personal, cât şi la nivel mondial. Totul e plin de toxine… atât fizice, cât şi emoţionale. Toate astea au devenit un… stil de viaţă. Stilul nostru de viaţă.

Şi la ce ne ajută? Ce obţinem trăind astfel? Nimic. Ba nu. Nu nimic. Ci boli. Chin. Şi moarte. Şi dacă tot vedem că se lasă cu de-astea… oare de ce alegem să trăim în continuare la fel? De ce nu ne dăm oare o şansă să facem să fie mai bine?

Energia în exces poate fi consumată benefic, nu medicamentos. Ea poate fi consumată în parc la alergat, în casă la curăţenie, în munte la căţărat, într-o grămadă de alte activităţi nu doar sănătoase, ci şi relaxante. Şi relaxant e şi soarele, relaxantă e şi o discuţie în privat cu o carte bună. Şi o biserică goală. Şi un drum întins şi pustiu.

Lumina de care avem nevoie e deja în noi. Ştiu că e ceva de bâjbâit până găsim întrerupătorul, dar merită. Merită şi merităm şi noi să alungăm întunericul ăsta urât care ne-a îngropat pe toţi adânc în negativism. Merită şi merităm şi noi să facem odată pentru totdeauna lumină şi bine.

Lasă un răspuns