Fuga de muncă se numeşte lene şi duce la sărăcie de toate felurile

Uneori mă mai râmă şi pe mine undeva să scot pe gură cam tot ce gândesc în timpul discuţiilor cu anumite persoane. Dar tac. Că mă întreb ce naiba sens ar avea şi tot eu îmi răspund că niciunul. Şi aleg, în loc, să mă amuz. Da. Universul ăsta are şi părţile lui amuzante. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, cam tot e oarecum amuzant, dacă privim dintr-un anumit unghi.

Fiindu-mi activitatea de-aşa natură… interacţionez des cu ideile multora. Dar şi cu lenea lor. Bă, atâtea ar face şi-ar drege şi-ar întoarce pământul şi cerul pe dos şi mările şi aerul şi tot. Dar îi reţine câte ceva. Stai că nu azi, mâine, că nu mâine, poimâine, că nu în viaţa asta, în alta. Că familia, că prietenii, că responsabilităţile prea mari care nu lasă loc de ceva în plus, că vârsta, că apa de la gâşte sau mai ştiu eu ce altceva. Aşa că… să facă altul. Nu, nu pentru el, ci pentru ei. Să facă altul, că ei n-au timp. Dar să primească ei tot. Toate rezultatele muncii altora să se răsfrângă în sacii şi-n buzunarele lor. Că, dacă se poate, de ce nu?

Şi cine ar crede că şi treaba asta se numeşte tot un fel de frică? O frică generată de lipsa de încredere în propriile forţe şi valori şi de niţică frustrare? Cine-ar crede că leneşul pasează greul la altul pentru că… nu se consideră apt să facă chiar el ceva bun? Cine-ar crede că leneşul găseşte scuze peste scuze pentru că n-are curaj să îmbrăţişeze cu succes posibilul eşec?

Fiecare dintre noi are, măcar o dată în viaţă, o sclipire în minte despre un plan. Despre o activitate pe care şi-ar dori-o ca sursă de distracţie sau chiar de bani. Fiecare dintre noi, măcar o dată în viaţă, visează la mai bine. La mai bun. La mai mult. Dar nu toţi alegem să şi facem ceva cu mânuşiţele noastre în privinţa asta. Unii alegem să nu facem nimic, alţii alegem să facă alţii şi pentru noi. Pasăm mingea intenţionat la piciorul adversarului, doar, doar ne-o scăpa şi nouă de-o ciungă atunci când o da el gol. Că o ţine el minte că noi am fost ăia care i-am dat pasa aia norocoasă. Că de ce să dăm noi gol? De ce să mai alergăm noi încă câţiva metri, când poa’ s-alerge prostu’? Că e greu. Multă muncă. Sudoare pe frunte. Stres. Interacţiuni poate dificile pe alocuri cu jucătorii celorlalte echipe. Întâlniri cu oameni nu întotdeauna pe placul nostru. Cu situaţii nu întotdeauna favorabile. Cu experienţe nu întotdeauna aşa cum ni le-am dori noi să fie.

Mai pe scurt, fugim de muncă aşa cum fuge iepurele de cel mai mic vântuleţ care-i suflă-n ceafă. Dar vrem bani. Vrem averi, visăm la afaceri cu renume, la istorie, la putere, la cucerirea lumii, la… cai verzi pe pereţi. Că doar la vise şi aberaţii nu ne întrece niciun alt animal de pe pământ. Dar, dacă pot munci alţii pentru ele, nu noi, e perfect. Că noi avem copii, avem greutăţi, avem părinţi şi prieteni de cărat în cârcă, locuri de muncă la care suntem ca sclavii pe plantaţie, avem atâtea şi-atâtea care ne împiedică să… ne dorim şi să şi facem mai mult… pentru nişte rezultate mai bune, la urma urmei.

E şi toată treaba asta o formă de abuz mental. Abuz făcut de noi împotriva noastră. Ne facem singuri să ne îndoim de propriile noastre capacităţi. Ne facem singuri să ne îndoim, prin urmare, chiar de propria noastră realitate. Ne ţinem singuri vălul înceţoşat tras pe ochi. Ne menţinem singuri la statutul de victime. Şi facem asta zi de zi. De câte ori pe zi ne imaginăm o viaţă mai bună, de-atâtea ori spulberăm orice speranţă de a o avea. Prin scuze. Prin procrastinare sau chiar prin pasarea atribuţiilor noastre altora, cu speranţa că, într-o zi, când ei vor avea şi noi încă nu, le vom stârni măcar milă, dacă nu recunoştinţă, şi ne vor arunca şi nouă un os de ros.

Amânăm, pe zi ce trece, să înţelegem că ardem gazul de pomană în ritmul ăsta. Amânăm, pe zi ce trece, să înţelegem că, aşa cum avem pretenţia ca nimeni altcineva să nu i-o tragă partenerului nostru de viaţă, ar trebui să avem pretenţia ca nici ideilor noastre să nu le-o tragă altcineva în afară de noi. Partenerul nostru, sex, copiii noştri. Ideile noastre, muncă, banii noştri.

Alegerea greşită luată în mod frecvent este aia de a ţinti prea departe ca să ne mai vină să şi pornim la drum. Obişnuim să ne lăsăm conduşi de exagerata imaginaţie care compensează cumva falsa realitate şi ţintim prea departe. De-asta ni se pare, din start, totul imposibil. Şi de-asta nici nu ne sinchisim să începem ceva căruia i-am pus, din start, cruce. Dar nu conştientizăm, înainte să ţintim tocmai până acolo, că nici măcar un amărât de kilometru nu se parcurge dintr-un singur pas, darămite un întreg plan de acţiune pentru atingerea unui scop în viaţă. Nu conştientizăm că ne punem singuri beţe în roate.

Doar de-asta avem genunchi la picioare şi nu prăjini ţepene şi lungi. Ca să-i îndoim şi să reuşim, cu ajutorul lor, să păşim mărunt şi sigur. Din aproape în aproape. Cu câte puţină muncă şi puţină implicare la fiecare pas făcut. Că de-aia viaţa are ani şi anii au luni şi lunile zile şi ore şi suflu. Ca să investim în fiecare dintre ele, în fiecare moment al lor, câte ceva din noi. Din noi, nu din ceilalţi, da? Că ceilalţi le au şi ei pe ale lor.

Lasă un răspuns