Fuga de gura lumii ţine la distanţă fericirea

Şi ce ne facem atunci când am luat o decizie greşită la un moment dat în viaţă… şi, de frica lumii, preferăm să stăm acolo, în ea, până om muri? Păi ce să ne facem?! Stăm, nu? Ei bine, eu aş zice mai bine să nu. Pentru că greşeala nu se acoperă, ea se repară. Pentru că locul nepotrivit e loc nepotrivit şi punct. Din piatră nu iese iarbă. Poate doar dacă aducem nişte pământ să turnăm pe deasupra… dar de unde atâta pământ? Şi chiar de s-ar găsi… iarba aia n-ar fi hrănită din mama Pământ, ar fi hrănită doar dintr-o bucată ruptă din ea… care, mai devreme sau mai târziu, va rămâne stearpă.

Locul nepotrivit nu generează altceva în afară de nepotriviri. Oamenii nepotriviţi la fel. Şi, oricât am încerca noi să construim cea mai bună variantă a noastră… “ca să fie bine”… nu e… tot rău e. Pentru că aia nu e cea mai bună variantă a noastră. E o iluzie. O iluzie creată sub influenţa unei nepotriviri. O nepotrivire şi nimic mai mult. Că ne legăm la ochi să n-o vedem, că ne minţim cu vorbe dulci să amânăm, că ne zâmbim scrâşnind din dinţi s-acoperim tristeţea… concluzia… rămâne aceeaşi. Naturalul nu încape în sintetic şi nici sinteticul în natural. Şi n-am auzit de natural umbrit de întuneric… şi nici de sintetic plin de lumină. N-am văzut om cu două picioare stângi şi nici apă care să se-amestece cu uleiul.

Şi n-am văzut nici tablou pictat cu apă lipsită de culoare… sau cu culoare lipsită de apă. N-am văzut copil numai din mamă… şi nici numai din tată. Dar mai ales… n-am văzut iubire cu ură… fericite împreună pentru totdeauna. Nu există. Pentru că potrivire înseamnă îmbinare. Spaţiu gol umplut perfect de plin. O piesă încleştată în alta. Şi nu în oricare alta. Ci în acea alta a ei.

De ce totuşi trăim nefericiţi? De teama exteriorului. De lipsa asumării. Iluzie, da. Pentru că exteriorul nu ne poate cauza mai mult rău decât ne cauzează persistenţa în greşelile noastre. Exteriorul nici măcar nu ştie ce greşeli am făcut mai exact. El doar ştie să comenteze o suprafaţă pe care o vede de la distanţă. Pentru că exteriorul nu ştie ce-i înăuntru. Nu trăieşte în noi. Şi nici în imediata noastră apropiere. Şi nici măcar nu pierde prea mult timp cu noi şi cu greşelile noastre. Doar aşa, de distracţie, la o cafea, la o bârfă, preţ de cel mult câteva zile. După care ne uită. Trece la următorul “pacient”.

Iar noi… noi rămânem în greşelile noastre şi ne ştergem frunţile liniştiţi, zicând “Ah, bine că n-am schimbat nimic… ce-ar fi fost la gura lor acum…!”. Şi continuăm. Să fim nefericiţi. Pentru încă un an sau poate pentru totdeauna. Pentru nişte păreri pe care poate le auzim sau nu. De la nişte oameni pe care poate îi întâlnim o dată pe lună sau deloc. Dar continuăm. Ne sacrificăm şi rămânem blocaţi în vârtejul alegerilor pentru care nici măcar n-ar trebui să ne numim vinovaţi. Pentru că, dacă am căsca ochii mai bine asupra lor şi asupra urmărilor lor, ne-am da seama că ăla rău şi negru… parcă nu e chiar atât de negru. Şi că parcă ne alegem şi noi cu ceva din toate astea. Parcă vedem lumea altfel acum, după ele. Parcă altfel am aprecia o situaţie favorabilă acum, după ce una nefavorabilă tocmai ce-a terminat de şters cu noi pe jos. Parcă, dacă am da timpul înapoi, am vrea să fie la fel, că uite ce oameni maturi şi reuşiţi suntem acum.

Şi-am face bine să ne oprim din a bălti în mocirlă. Să zicem “Gata! De azi viaţa mea va fi altfel. De azi nu mai accept nefericire. De azi aleg fericirea şi nimic altceva!”. Şi-am face bine să ne bucurăm de ea. Să ne folosim de ea cât putem de mult… ca să gustăm şi noi din adevărata dulceaţă a vieţii ăsteia minunate care ne-a fost dată în dar. Am face bine să profităm de noi şi de ceea ce suntem cât încă ne avem. Fără să ne pese de exterior. Fără să ne pese de lume… şi de gura ei. Pentru că lumea… e şi ea ca şi noi. Un mare suflet scăldat într-o mare de probleme. Un mare suflet înecat în amarul mulţimii de emoţii care îl sufocă. Lumea e şi ea tot om. Şi tot nişte greşeli face. Ca tot omul. Şi nimeni nu e îndreptăţit să arate cu degetul. Pentru că nimeni nu e perfect. Şi nimeni nu e curat ca lacrima.

Şi toţi merităm să fim fericiţi. Până şi cel mai duşmănos om din lume… are alinarea lui. Are jumătatea lui… aia a lui, nu o oarecare jumătate. Are jumătatea aia a lui alături de care se transformă într-un om mărinimos. Alături de care se dezbracă de orice urmă de duşmănie, fiindu-i şi lui, în sfârşit, bine. Până şi cel mai închis om din lume… are undeva, într-un alt suflet, într-un anume suflet… aruncată cheia care îl deschide. Până şi cel mai singuratic nor din cer are tunetul lui… dar îl are doar atunci când îşi întâlneşte norul pereche. Unul anume, nu un oarecare.

Pentru că nu suntem pe lume să ne potrivim oricum, oriunde şi cu oricine. Suntem pe lume să căutăm, să învăţăm şi să alegem. Şi bine-ar fi să alegem să fim fericiţi. Nicicum altfel viaţa nu se trăieşte cu-adevărat.

Lasă un răspuns