Frica de sus

Cine nu cunoaşte cel puţin un om căruia, când i se întâmplă lucruri frumoase, îi e frică să le povestească, ca nu cumva să se întâmple ceva cu ele şi să dispară?!

Noi, oamenii, ne temem, în ceea ce priveşte întâmplările frumoase din viaţa noastră, de… pierderea lor. Nici n-apucăm bine să ne bucurăm de o veste bună, de un job nou, de un om pe plăcut nostru, că deja ne ia panica. Începe veşnica întrebare “Dar dacă…?”. Începe… disperarea eşecului. Pierdere, grijă, mult “Aoleu!”. Şi de la ce ne-am luat?! De la ceva frumos parcă, nu? De la veşti bune, oameni mişto, numai lucruri frumoase.

Ne pierdem pe drum. Şi ne pierdem uşor. Ne pierdem între uri şi gânduri, între vechi şi nou, între întâmplări diverse, ale noastre sau ale altora… şi nu mai ştim să ne bucurăm. Nu mai îndrăznim nici măcar să visăm. De teamă că… visele noastre se vor împlini doar pentru a le pierde. Hal de raţionament…

Frica asta a noastră mă intrigă şi mă ambiţionează în acelaşi timp. Îmi scoate plămânii la înaintare să urlu aşa, din răsputeri, “Încredere! Voinţă! Încredere! Iubire! Încredere! Încredere! ÎNCREDERE!!”.

Totul, dar TOTUL porneşte din noi. Nu mă mai satur să zic asta. Totul porneşte din noi. Şi frica asta nenorocită şi visele şi planurile şi credinţa şi acţiunile şi tot. Iar dacă un vis ni se împlineşte, ca mai apoi să fie destrămat, nu se întâmplă pentru că nu l-am povestit ţinând degetele încrucişate sau pentru că nu ne-am scuipat în sân, ci pentru că nu ştim să-l primim. Pentru că ne cerem scuze în faţa celorlalţi că am reuşit. Pentru că reuşim, ca mai apoi să ştergem chiar noi pe jos cu visul nostru împlinit şi cu noi înşine. Pentru că nu ştim să ne bucurăm de el şi pentru că ne batem joc umilind ceea ce am obţinut. Şi mai ales pentru că nu ştim să fim recunoscători. Pentru că nu strângem mâna cui ne-a ajutat. Pentru că nu mulţumim cui ne-a picurat câte-o stea norocoasă ici, colo pe parcurs.

Dar dincolo de toate astea… noi ne rezumăm la a învinovăţi de eşecul nostru numai invidia celor care nu se bucură de bucuria noastră, uitând că nici măcar noi nu o facem. Noi, nu altcineva, noi punem drujba în mâinilor celor care ne taie craca de sub picioare.

Înainte de a visa, de a ne dori să obţinem lucruri, să atingem obiective, aş zice că ar trebui să lucrăm cu propria integritate, cu propriile acţiuni interioare, cu propriul curaj şi propria profunzime. Înainte de a urmări valorile exterioare, aş zice că ar trebui să urmărim îndeaproape valorile noastre interioare. Să le scoatem pe toate pe o foaie de hârtie. Ce, de ce, cum.

Şi să ne întrebăm… oare cine am fi noi dacă n-am avea jobul, casa, maşina, familia, prietenii, toate cele exterioare pe care le-avem acum?

Lasă un răspuns