Frica de greşeală devine o frică de orice

Ca să nu riscăm să greşim, preferăm să nu mai încercăm nimic. Nu mai spunem deloc, nimănui… ce păreri avem, ce dorinţe, ce planuri. Nu mai încercăm să facem lucruri de niciun fel. Nu mai întindem nici măcar o mână de ajutor cui ar avea nevoie. Că dacă mai rău încurcăm decât să ajutăm?

Suntem stresaţi, încâlciţi în propriile gânduri şi frământări, iar invitaţiile la o viaţă exterioară minţii noastre sunt din ce în ce mai des refuzate. Mai bine ne măcinăm acolo, în interiorul nostru, decât să scoatem vreo prostie în exterior şi să râdă alţii de noi. Mai bine păstrăm toată neliniştea şi îngrijorarea acolo, înfundată, pentru noi, decât să riscăm să fim luaţi peste picior şi să nu fim înţeleşi.

Preferăm să permitem fricii şi angoasei să ne terorizeze pe dinăuntru decât să… îndrăznim să împărtăşim cu cineva ce furtună e în noi şi să ne dăm astfel o şansă să primim practic singurul lucru care ne-ar sta drept stâlp de rezistenţă, măcar pentru început, până prindem puţin curaj… şi anume… sprijin.

Când suferim de aşa-zisa “timiditate”, suferim, de fapt, de frică. De frica de a greşi. De fapt, de o frică de repercusiuni. De ce se poate întâmpla în urma greşelilor noastre. Şi toate astea pentru că am fost certaţi şi nu corectaţi, pentru că am fost alungaţi şi nu acceptaţi, pentru că am fost refuzaţi şi nu implicaţi, pentru că nu ni s-a acordat suficientă încredere atunci când capacităţile noastre practice erau încă în fragedă dezvoltare.

Dacă suntem nişte timizi tăcuţi, nu înseamnă că nu ne dorim cu disperare să petrecem timp cu prietenii, să vorbim, să râdem, să rezolvăm împreună mistere ale vieţii. Înseamnă doar că ne e teamă ca cei din jur să nu râdă la auzul gândurilor noastre, ne e teamă ca cei din jur să nu ne certe, să nu ne alunge, să nu ne refuze… pentru că am mai păţit asta noi odată şi n-a fost deloc plăcut.

Dacă din liniştea noastră iese, uneori, o atitudine furioasă… nu înseamnă că asta ne caracterizează, ci înseamnă că sub forma asta dau pe-afară neliniştile şi lucrurile alea neexprimate care s-au strâns în noi, de-a lungul vremii.

Dacă ne e frică până şi de fericire, nu înseamnă că nu ne-o dorim, ci înseamnă că ne e frică să n-o pierdem în secunda doi după ce-am avut-o.

Aici nu e nevoie de respingere şi excludere, ci, din contră, de punere pe primul plan, de răbdare, de înţelegere, de observare a surselor care provoacă toate astea şi de lucru împreună pentru a le elimina şi pentru a aduce… “timidul” pe linia lui de plutire.

Chiar şi atunci când starea asta nu are neapărat o explicaţie logică de exprimat în cuvinte, are, cu siguranţă, o soluţie. Toţi reacţionăm într-un mod mai puţin pozitiv la delimitări, la diferenţieri, la ignorare. La excludere, critici şi ţipete. La ceartă lipsită de tact şi de scopuri constructive. La tensiuni. La jigniri şi la descurajări. În acelaşi timp… toţi reacţionăm într-un mod pozitiv, mai devreme sau mai târziu, la blândeţe. La calm. La un mediu social plăcut. La prietenie. La drag. La implicare. La lucrul în echipă. La atenţia cuvenită. Toţi reacţionăm într-un mod pozitiv la zâmbet, la aprecieri şi la respect.

Realitatea din jurul nostru reflectă… întotdeauna! … propriile noastre gânduri şi griji. Iar imaginea din această oglindă poate fi schimbată într-un singur fel. Prin educaţie. Noi înşine o putem schimba educându-ne gândurile. Atât noi, cei timizi, cât şi noi, cei care, aparent, ne considerăm îndreptăţiţi să arătăm cu degetul şi să dăm la o parte. Educându-ne gândurile, emoţiile şi, mai apoi, permiţându-le celor nou formate să se reflecte într-o… altfel de realitate. Una călduroasă, prietenoasă şi plină de iubire. Permiţându-ne nouă, tuturor, să trăim în… comuniune.

Lasă un răspuns