Fiecare emoţie negativă ne îmbracă în câte-o boală (II)

Aşa cum spuneam în prima parte, problemele de sănătate au întotdeauna o cauză emoţională, spirituală. Toate bolile apar din cauza blocajelor, a inhibiţiilor, a emoţiilor negative. Eliminând doar boala, nu rezolvăm mare lucru. Înţelegând şi eliminând sursa, în schimb, da. Repararea greşelii din comportamentul nostru este medicament curat. Singurul medicament care prinde cu adevărat, de altfel. Odată determinată cauza emoţională a bolilor, trebuie vindecate nu doar simptomele evidente, ci şi cele care nu se văd şi care au generat toată buba.

Le zic acum, succint, pe zone şi pe surse ale îmbolnăvirii lor.

Când suferim de picioare, ne e frică de evoluţie, dar ne sperie, în acelaşi timp, şi stagnarea. Nu ne descoperim întocmai personalitatea şi, astfel, nu reuşim s-o folosim cum trebuie. Nu vedem direcţii potrivite în care să mergem şi, deşi ne dorim să ne mişcăm cumva, ne e groază să încercăm. Nu ne ascultăm vocea interioară, nu ne băgăm intuiţia în seamă, nu ne folosim creativitatea aşa cum urlă ea la noi s-o folosim şi nu băgăm în seamă, nu mai zic de respectat, legile spirituale ale existenţei. Sufletul nostru nu reuşeşte să ajungă nicicum la personalitatea noastră pentru o discuţie între patru ochi.

Genunchii, şoldurile şi bazinul ne vorbesc despre scopul în viaţă, despre refuzul lui, despre folosirea energiei noastre în mod eronat, despre abuzul în ceea ce priveşte liberul arbitru şi despre imposibilitatea de a descoperi care-i calea noastră în ceea ce priveşte relaţia scop-finanţe.

Spatele cară şi el o teamă de viitor şi o lipsă financiară. Ne e frică să ne desprindem de trecut, ne călăresc la propriu multe sentimente de vină şi neputinţă. Ne copleşesc, de asemenea, şi neînţelegerea din partea celor din jurul nostru şi lipsa susţinerii exterioare, dar şi responsabilităţile asumate aiurea, fără să ne aparţină, de fapt. Nu ne folosim benefic energia fizică, respiraţia şi musculatura. Mâncăm ce ne trece prin cap, fără să ne gândim cum ne hrănim, de fapt, corpul fizic. Nu ştim să iubim pentru că încă ne e frică de tot ceea ce înseamnă iubire. Şi, neştiind iubirea, nu prea ştim nici cu ce se mănâncă exprimarea sentimentelor pozitive, fapt care atrage după el lipsa bucuriei, a umorului… lipsa râsului, care, nu-i aşa, ne face atât de mult bine…! Ne e frică să ştergem seriozitatea excesivă de pe faţă, pentru că trăim cu impresia că suntem respectaţi şi trataţi aşa cum ne dorim doar dacă impunem printr-un comportament sobru asta. Nu ne deschidem sufletul suficient, nu prindem din zbor adevărul şi nu căutăm să cunoaştem instinctiv, dincolo de minte, ceea ce suntem şi ceea ce ne înconjoară. Nu ştim să ne detaşăm de o situaţie încuiată şi întunecată pentru a putea deveni apţi de soluţii.

Ce ţine de genital… trebuie să ne ridice semne de întrebare referitoare la sexualitate, la creativitate. La sentimentele de vină şi de critică. Fie ne refuzăm propriile dorinţe şi sentimente, fie luăm drept ce nu trebuie partenerul. Ba, uneori, chiar din amândouă câte ceva.

Stomacul e cu neliniştile. Cu stresul şi preocuparea excesivă. Ne lăsăm cuprinşi de resentimente, nu suntem capabili să luăm ceea ce se întâmplă ca atare şi refuzăm experienţele vieţii, refuzăm să înţelegem ce şi de ce se întâmplă, de fapt. Ne lăsăm cuprinşi de o panică pe care o rumegăm mult mai mult şi mai intens decât se cuvine.

Ficatul, când urlă, urlă pentru că nu suntem capabili să scăpăm de emoţiile negative. El le strânge, le strânge şi, când nu mai poate, ne spune şi nouă că ar fi cazul să mai tăiem din ele. Suferim de o manie împotriva propriei persoane, nu reuşim să stingem un conflict interior, o contradicţie între suflet şi minte.

Inima e cu sentimentele, clar. Nu suntem constanţi în exprimarea naturală a sentimentelor, nu ştim să transmitem în exterior o energie benefică, constructivă. Suntem lipsiţi de compasiune, nu cunoaştem, de fapt, ce e iubirea sau o cunoaştem într-un mod limitat, social, uman, asta ducând la un comportament distructiv, care constrânge şi îngrădeşte.

Splina suferă din cauza obsesiilor, din cauza blocajelor. Nu dăm drumul sentimentelor negative şi nereuşitelor. Nu ne desprindem de ceea ce nu ne aparţine.

Plămânii bolnavi reprezintă refuzul de a fi. Neagă viaţa cu totul. O resping. Trebuie să corelăm aici aerul care ne întreţine viaţa cu energia care… face acelaşi lucru. Odată refuzată ideea acestei energii, e refuzată sursa vieţii. Iar asta se resimte în plămâni. Ei se pot umple, dar şi goli de aer. La fel şi corpul… se poate umple, dar şi goli de viaţă. Totul depinde de cum înţelegem noi noţiunea vieţii şi respectul faţă de ea.

Nervii… ne lasă când nu ne folosim capacităţile intelectuale, când gândirea negativă ne stăpâneşte, când mentalul nostru este rigid.

Pielea-i ca masca. Ne îmbracă cu totul, dar, dacă nu ne şi reprezintă întru totul, ne ascunde doar. Adică ne dă o latură falsă, lipsită de esenţă. Şi, odată ce nu mai suntem noi atât pe interior, cât şi pe exterior, învelişul începe să se deterioreze. Contradicţia între sine şi ceea ce dăm pe-afară se resimte la nivelul de trecere şi anume la piele.

Ochii sunt refuzul de a vedea, urechile de a auzi, iar gâtul de a comunica. Toate trei părţile se unesc în negarea înţelegerii. Ne facem că nu vedem, că nu auzim şi că nu avem nimic de zis.

Cât despre dinţi… mai bine să decidă alţii în locul nostru, că noi n-avem chef să ne asumăm responsabilităţi prea mari. Lucru care se răsfrânge şi asupra cefei. Ea înţepeneşte… că, dacă tot nu păşim înainte, măcar să stăm bine fixaţi pe loc.

Şi zic şi despre boli, concret.

2 Comments

Lasă un răspuns