Fi-ne-ar internetu’ de râs!

Peste weekend am avut-o pe mama în vizită la noi. Mama, care a crescut fără telefon mobil, fără Facebook, fără grupuri online, fără medicamente, fără tehnologie, fără, fără, fără. Ne-am plimbat eu şi mama o grămadă, aşa, ca fetele, ba pe jos, ba cu metroul, ba la o biserică, ba la un cico. Ce-a marcat-o cel mai tare a fost faptul că toată lumea respiră şi funcţionează cu nasu-n telefoane. Peste tot.

– Hai să numărăm câţi oameni din câţi sunt în metroul ăsta au ochii în telefon!

Cam 80%. Şi situaţiile şi mai nasoale erau alea unde erau grupuri de cel puţin două persoane care nu comunicau între ele deloc, poate doar uneori pentru a-şi arăta unul în telefonul celuilalt cine ştie ce şi… cam atât.

Da, mamă, ăştia suntem. Şi nu, nu scriu articolul ăsta cu reproş, ci cu toată încrederea în suflet că asta este doar o fază pe care o vom depăşi cu bine, că ăsta este doar un test, doar o încercare “Hai să vedem ce-i şi cu mizeriile astea!”, ca mai apoi să le lăsăm în urmă şi să revenim la calea noastră, aia dreaptă.

Fac parte dintr-o lume pe care o iubesc. O lume care însă nu a aflat încă limita lucrurilor pământene şi nici pe cea a cerului. O lume în care iubirea se rezumă la ciupituri, la aprecieri şi la mesaje simpatice primite de la necunoscuţi pe reţelele de socializare. O lume în care îndrăgosteala se face de poze, nicidecum de piei şi mângâieri de oameni. O lume în care exprimăm sentimentele prin măscărici desenaţi. O lume în care… în ciuda tuturor tâmpeniilor pe care am ajuns să le facem, încă mai îndrăznim să avem pretenţii. Încă mai îndrăznim să fim dezamăgiţi şi frustraţi de ceea ce primim. Încă mai îndrăznim să dăm vina pe toată lumea din jur şi să ne considerăm fără de greşeală pe noi înşine.

Şi totuşi e o lume pe care o iubesc. Pentru că eu văd dincolo de ea. Pentru că văd tristeţea dincolo de zâmbetele din fotografiile oamenilor. Pentru că văd suferinţa dincolo de dulcegăriile şi “Te iubesc” postate online între doi oameni care dorm în acelaşi pat. Pentru că văd dincolo de ecranul ăsta tâmpit care minte. Care încurajează la delăsare şi la timp pierdut. Care face lumea să uite ce mişto e să se plimbe prin ploaie. Care face lumea să uite de ce ne-am născut de fapt şi încotro ne îndreptăm. Care face lumea să uite de sentimente reale şi de… viaţă. Care face lumea să vorbească cu degetele şi nu cu vocea.

Ne certăm şi ne despărţim ca nişte oameni fără inimă. Online. În scris. Ne-ajung două cuvinte ca să… punem punctul pe i. Măcar de-am şti cu toţii să îl punem unde trebuie. Dar nici să scriem nu mai ştim. Nu mai avem explicaţii de dat, nu mai avem oameni de strâns în braţe, nu mai avem lacrimi de şters, obraji de mângâiat. Ne purtăm de parcă nu mai avem… sentimente deloc. De parcă un cancer se vindecă dacă îl distribuim online de mii şi mii de ori. De parcă cel mai bun sex s-ar face la camera web. De parcă cel mai călduros strâns în braţe e în mesaj, nu în parc. Ne purtăm de parcă nu mai avem suflete. Ce-am ajuns, roboţi?! Roboţi conduşi de un ecran de sticlă?!

Ah, dragă ecranule, abia aştept să ne plictisim de tine. Abia aştept să vină ziua aia când lumea te va trata cu… ochii închişi şi cu spatele întors. Abia aştept ziua aia când toate sufletele frumoase şi deştepte din lumea întreagă se vor trezi şi vor realiza ceva ce este oricum atât de evident… că tu, ecranule, nu vei reda în veci ceea ce vede ochiul liber şi nici ceea ce simte sufletul curat. Niciodată!

Lasă un răspuns