Fericiți pe-afară, nefericiți pe interior

Ne simpatizăm reciproc întâi, apoi pășim, încet sau nu, unul în viața altuia. Călcăm până în cel mai excitant punct al creierului celuilalt, stimulându-l sau… oripilându-l. Mângâieri fizice, sufletești, fantezii, sex. Sex, sex, sex. Apoi începem să ne punem, puțin câte puțin sau brusc, pielea pe jar. Întâi de prea mult “bine”, apoi de prea puțin. Ne dezamăgim, după care ne oferim câteva bucurii… care duc la dezamăgiri și mai mari.

Ne surprindem. Plăcut, neplăcut. Ne înșelăm, apoi luptăm, cu orice preț, unul pentru celălalt. Sau doar unul, că celuilalt nu-i mai pasă… Ne săturăm împreună sau pe rând. Sau deloc. Sau de tot. Dar nu plecăm! Mai stăm… mai avem de deslușit niște mistere, mai avem de dat niște șanse. Muuulte șanse! Și pe-alea pe care nu le avem…

Ne reproșăm nouă înșine că n-am reușit, nici de data asta. Ne reproșăm unul altuia că nu ne pasă, că golurile din noi încă-s acolo. Apoi ne sărutăm. “Lasă că trece!”… ca și până acum. Ne săturăm unul de altul iar, așa că, de data asta, ne desenăm niște zâmbete pe fețe și ieșim în stradă. Măcar alții să ne vadă fericiți, dacă noi nu reușim nicicum. Măcar alții să spele din rușinea sufletelor noastre “neputincioase”. Măcar alții să ne facă să ne simțim “norocoși” pentru ce relație frumoasă… afișăm, dacă noi mai degrabă am câștiga la loterie, decât să “reușim” să ne iubim.

În stradă, privirile nu ni se mai întâlnesc aproape deloc. Nu de alta, dar nu se mai înțeleg. Nu mai descifrează niciuna ce vrea cealaltă să transmită. Nici gesturile nu-și mai fac jocul, la ce bun? Ar trăda doar nemulțumiri. Pentru că altceva n-a mai rămas.

Nici măcar vorbe. Dar lumea n-are nevoie de vorbe, ca să creadă în iubire. Deci încă suntem bine. Sunt suficiente niște fotografii. Până și noi picăm în capcana asta a fotografiilor, pentru încă un timp. Zâmbim atât de frumos la cameră, că nu-i musai să mai și simțim iubirea ca s-o confirmăm.

Rămânem, rămânem eroic, nu plecăm. E mai ușor așa. Da, superficialul e mai ușor de ales. Chiar dacă se lasă cu mai multe lacrimi decât o plecare. Noi rămânem. Ne încurajăm singuri că poate, treacă, meargă. De parcă n-ar mai exista cineva… altcineva în lumea asta mare, în afară de noi doi. Noi doi… care nu mai suntem ‘noi’ de mult sau poate că nici n-am fost vreodată. Dar rămânem. Eroic, da… de parcă cineva ne-ar oferi, la sfârșitul vieții, un premiu de sacrificiu.

“Ne iubim atât de mult!”… că nu ne mai suportăm. Nici măcar certurile nu mai sunt certuri. Pentru că ele nu mai împacă pe nimeni. Și nici nu despart. Doar împroașcă cu… frică.

Frică, da. Frică de singurătate sau, cum ne place nouă să ne scuzăm, de “nou”. Ne e cică greu s-o luăm de la zero iar. Vârsta, lumea, prietenii. Sanchi… nouă ne e frică de singurătate. Mai bine nepotriviți, decât singuri. Deși singuri… avem mai mari șanse să fim punctuali la întâlnirea cu… altcinevaul ăla potrivit nouă. Da, da, ăla cu care trebuie s-o luăm de la zero. De la același zero, nedureros, plăcut ca toate celelalte dinainte, dar poate cu un alt potențial. De… suflete pereche!? Zic și eu, nu dau cu parul.

Zic și că… singurătatea nu mușcă. Ea e doar un fel de… interviu cu Dumnezeu. Atât. E un timp petrecut de noi înșine cu… noi înșine. Tot un fel de relaționare ca cea de adineauri… doar că de la coadă la cap. Întâi ne scuipăm, ne urâm, ne războim. Apoi ne pupăm un pic, după ce ne-am scuipat bine, bine. Apoi hai că parcă merge și-o mângâiere pe suflet, că ne dăm seama că nu-i chiar așa de urât… trebuia doar curățat de niște mizerie. Începem astfel să… ponderăm defecte, apoi să șlefuim calități.

Și deja parcă nu mai avem nevoie de un paravan pe care să-l ținem de mână pe stradă, de-un paravan care să ne mai ia din… masca aia neplăcută. Pentru că n-o mai purtăm. Nu ne mai e… rușine cu noi înșine. Ba chiar ne-am scoate la un suc, într-o zi.

Surprinzător… Suntem noi. Singuri. Și nu mai doare atât de tare ca înainte singurătatea asta. Ba suntem chiar simpatici acum și asta se simte tare plăcut.

Da, da. Nouă ne e frică să… devenim simpatici. Nu-i absurd?

Lasă un răspuns