Fericirea vine din echilibru, nu din intensitate

Este extrem de fină acea linie care face diferența între cele menite să fie în noi și alături de noi pentru totdeauna și cele menite să ne fie în viață doar pentru o perioadă. Pentru un timp. Pentru o lecție… Adesea, confundăm situațiile, persoanele, bunurile menite doar să ne atingă cu cele menite să ne aparțină. Și irosim astfel timp, resurse emoționale, financiare, de toate felurile, doar pentru că ne încăpățânăm să ne agățăm de ceva ce trebuie lăsat liber, să meargă mai departe. Pentru ca și noi să putem merge mai departe.

Trăim în mijlocul problemelor, în loc să ne extragem din ele și să ne punem alături, pentru a le vedea și pentru a le înțelege în ansamblu. Negăm ceea ce este evident, susținem ceea ce este doar de suprafață, mințim crezând că adevărul astfel dispare sau rămâne veșnic ascuns. Ne lăsăm cuprinși de teamă. Ne pierdem în noțiunea viitorului necunoscut, de parcă el ar fi un fel de moarte, pe care noi căutăm s-o evităm ținând cu dinții de ceea ce deja cunoaștem, de ceea ce avem deja la îndemână. Ca să fim noi siguri. Că așa ne învață poporul, să nu dăm din mână pe ce-i pe gard.

Preferăm să rămânem inconștienți. Conștientul dă semne că ar scoate la suprafață mult prea multe lucruri înfricoșătoare despre noi și despre lume, în general, așa că… mai bine așa cum e deja. Se poate trăi și așa doar, nu?

Se poate, dar în dezechilibru. În stres, în griji și în tristețe. Iar prețul pentru o astfel de viață este destul de mare. Duce până la boală. Dezechilibrul cronic, nerezolvat… duce la afecțiuni atât de natură emoțională, cât și fizică. Boli adică. Răsar din ce în ce mai multe cazuri de boli de toate felurile. De la vârste din ce în ce mai fragede. Moșteniri de la părinții, bunicii, străbunii care au trăit o viață… dezechilibrată.

Nu ne mai ținem nici de amărâta aia de rugăciune, care ar putea să ne mai lumineze calea către identificarea surselor problemelor noastre. Ne lipsesc și pauzele. Alea simple, de respirație. De stat degeaba, fără gânduri necurate, fără amprenta stresului. Lipsește armonia aia dintre trup, minte și suflet. Le-am deconectat de tot…

Mâncăm haotic și numai prostii, folosim mașinile și pentru un drum până în colțul străzii, concediile ni le facem în locuri și mai aglomerate și mai încărcate decât cele în care trăim, ne lipsim de cultură, valori și talente, pentru că vezi, Doamne, viața e o curvă și nu ne mai dă timp și pentru ele, deși… timp de prostii și pierdut aiurea găsim din plin. Facem din prieteni dușmani și din dușmani prieteni, ne lipsim de comunitate, nu mai există între vecini schimbul de păreri, de experiențe, de o cană cu zahăr. Nu mai există nici măcar simplul și respectuosul “Bună ziua!”. Pentru că nu mai există respect. Și nici preocupări pentru nefericirea altora, nici pentru a mediului. Azi aruncăm, nu reciclăm. Și nici măcar nu aruncăm unde trebuie, ci la voia întâmplării. Consumăm prea mult și toxic, în loc să “pierdem” ceva timp înainte cu întrebări și răspunsuri legate de utilitate, eficiență, legalitate și, mai ales, sănătate.

Ce analiză?! Ce contribuție la o lume mai bună?!? Responsabilitate pasată de la unii la alții, de la părinți la școală, de la școală de părinți, de la o instituție la alta. De ce? De teamă. De teama de a fi puțin mai… responsabili. Dacă se poate… să nu ne asumăm noi, personal, nimic. Nici măcar propriul… suflu. Ce să mai zicem de propria… viață?

Mai mult bine, mai puțin rău. Sau… nici măcar așa, că de, “În ziua de astăzi, nu mai e niciunul bun!”. Mai bine… cel mai mic rău dintre toate relele. De aici am putea începe.

Conștientizare. Identificare a cauzelor care au dus la dezechilibru. Identificarea barierelor proaste, care ne-au împiedicat să vedem dincolo… și a celor bune, care ne-au fost călcate prin forță și supunere. Și reglarea lor.

Eliminarea dependențelor și interpretarea pierderilor ca fiind ceva bun, benefic. Ca fiind un spațiu lăsat liber pentru ceva nou. Un câștig.

Eliminarea absurdului. Simplificare. Abandonare a tot ceea ce înseamnă noduri și ițe încâlcite, labirinturi fără ieșire, menite doar să ne țină pe loc, menite doar să ne rețină de la a dobândi ceea ce ne e dat să dobândim.

Echilibru. Douăzeci și patru de ore împărțite, în mod egal, la trei. Trup, minte și suflet.

Lasă un răspuns