Fericirea-i pentru toată lumea, dar ea cere curaj

Pe care nu suntem chiar toți dispuși să-l scoatem la înaintare. Avem impresia, de cele mai multe ori, că… fericirea asta este pentru alții. Că, atunci când s-a făcut împărțirea în lume, la noi n-a mai ajuns. “N-a… fost să fie.”… Normal că de visat toți visăm frumos, normal că ne dorim toți relații armonioase, pace și înțelegere. Iubire, bani, succes… doar nimănui nu îi este interzis să viseze, nu..!? Însă… când vine vorba despre a trage visele astea și în realitate, despre a materializa acele imagini frumoase din pelicula imaginației noastre… facem un pas înapoi.

Nouă nu ni se cuvine. Noi nu știm, noi nu am auzit, noi nu am văzut… Noi nu putem, noi nu… am încercat. Noi nu încercăm. Pentru că n-avem curaj. Ne-am uitat la prea multe filme cu terenuri minate care ucid. Și nu zic că în viața de zi cu zi terenul nu e minat. Oh, ba da! Este! Dar nimic din calea noastră aia bună, nimic dintr-un drum prin viață autentic… nu-i pus în calea noastră ca să ne omoare, ci ca să ne crească.

Obișnuim ca tocmai noi, înaintea tuturor celor din jur care-ar putea face asta, să ne punem singuri bețe în roate. În fața reușitei în viață… ne lăsăm copleșiți de gânduri nocive și încâlcite fără sens, de temeri care, de fapt, nu au o bază palpabilă, care, practic, nu ar trebui să existe. Preferăm să rămânem mici, needucați, neștiutori, ne…cunoscuți. În zona noastră de un aparent confort doar… În arealul pasivității. Pentru că acolo ne simțim noi în siguranță. Departe de minele alea ucigașe…

Preferăm să respingem noul, chiar dacă vechiul e… tot vechi. Și nu ne aduce nicio satisfacție. Preferăm o iarnă continuă, doar de frica morții toamnei dinaintea ei, fără să mai ținem cont de renașterea primăverii, de căldura mângâietoare a verii, de roade, de faptul că… ploaia nu doar udă, ea mai și dezvoltă. Fără să mai ținem cont că… iarna asta nu-i făcută să fie veșnică, ci doar de-o pauză, de-un moment de odihnă. Între ultima moarte și următoarea renaștere.

N-avem încredere în noi, nu ne considerăm demni de lucruri frumoase, ne lăsăm conduși de antice și întortocheate concepții, ne învârtim în aceleași și aceleași tertipuri… rămânând astfel în tonul ăla negativ al vieții noastre. Fără să ne dăm seama că și ăsta tot un eșec e. Nu, nu-i confort. E un eșec. Unul concret, deja petrecut, spre deosebire de cel doar posibil din viitor de care ne temem. Și chiar și ăla să vină… va trece. Spre deosebire de ăsta continuu în care ne-am lăsat și continuăm să ne lăsăm prinși ca-ntr-o baltă cu lipici.

Dinamismul… curajul… astea da, într-adevăr, ne pot purta și prin eșecuri, dar doar ne poartă, nu ne țin acolo. Ne trec poate prin ele… exact cum trece anul prin iarnă. Cât să-și tragă sufletul. Cât să-și capete forțe proaspete, învățăminte noi… pentru primăvara și toate celelalte care urmează.

Noi nici măcar nu încercăm. E bine așa. Decât să… mai bine așa. Ne poticnim la mal, fără să fi încercat marea măcar cu degetul… de teama furtunilor lui Jules Verne. Dacă, Doamne, ferește! ni se întâmplă și nouă?! Mai bine să nu biruim nimic, mai bine să nu ne bucurăm de nicio victorie. Mai bine să fim noi ăia biruiții. De imaturitate, de lipsa de cunoaștere de sine, de… frică.

Mai bine cu turma, feriți, din inerția grămezii, de pericole individuale, decât să ne trezim noi ca fiind mai cu moț, mai cu… vână, cu… dorințe. În afara mulțimii. Dornici de schimbare. Dornici de… altcumva. De… mai bine. De un real “mai bine”.

Ne sabotăm singuri. Alegem să fim, în continuare, victimele propriilor traume, propriilor răni, căutând noi singuri distrugerea, în loc să ne mobilizăm puțin. În loc să ne oprim o secundă în mijlocul haosului și să-l… observăm odată ca fiind ceea ce este el, de fapt. Ha-os! Și să începem să facem ceva, puțin câte puțin, ca să ne retragem din el și din toate experiențele lui dureroase.

Nu ne trebuie prea multe. Curaj, înainte de orice. Ne trebuie curajul de a fi sinceri noi față de noi înșine, curajul de a ne asculta noi pe noi înșine, curajul de a ne accepta noi pe noi înșine și… curajul de a face primul pas. Către potențialul nostru și, prin el, către reușita noastră. Către fericire.

Lasă un răspuns