Fericirea-i mai mult de-o pereche de pantofi

Acum aproape zece ani, pe vremea când viața mea era un adevărat taifun, lucram într-o cafenea. Într-un mall. De fiecare dată când mergeam să cumpăr cele necesare pentru bar, treceam pe lângă un magazin cu pantofi scumpi… de mă usturau ochii, când le vedeam prețurile. Intram, admiram și ieșeam, împăcată cu gândul că nu am eu bani de frumusețile alea.

Până într-o zi, când am dat peste unii roșii, din piele întoarsă, cu toc cui, botul rotund, simpli, cum îmi plăceau mie. O sută de euro. Ei bine, o sută de euro pentru mine, la vremea respectivă, se calcula în… jumătate din banii de chirie pe-o lună. La cafenea nu câștigam o avere, dar ce-am zis eu… Trebuie! Nu merit eu, în nefericirea aia a mea, o pereche de pantofi mișto și scumpi? Să cadă lumea când îi încalț? Să-mi crească mie încrederea în mine? Pardon, egoul?

I-am pândit aproape jumătate de an. Da, nimeni nu îi cumpăra. Oare de ce, ă?

A venit însă și ziua când am luat din salariu și ultima parte necesară de bani. Am închis cafeneaua în mijlocul zilei, deși n-aveam voie, și-am fugit la magazin. Încă erau acolo. I-am probat pentru a nu țin minte câta oară. Vânzătoarele se plictisiseră, săracele, să mă tot vadă. Le-am surprins atunci când am scos din portofelul meu rupt și vai de mama lui banii și i-am pus pe tejghea. Eram o copilă, mă. Mucea. Unde aveam eu să port pantofii ăia? Nu mai conta. Important era să-i am.

Și, în sfârșit, i-am avut. Am purtat cutia, pe brațele întinse înainte, tot drumul înapoi spre cafenea, de parcă aș fi avut o pernă cu niște pantofi de cleștar. Cenușăreasa… eu eram. M-am așezat pe scaun în bar, i-am scos din cutie și i-am pus iarăși în picioare. Altceva. Alt sentiment. Erau ai mei, nu mai erau în vitrină. Urma să îi duc acasă. Să rămână ai mei pentru totdeauna.

Au rămas. Îi am și acum. Îi țin în dulap. I-am purtat de trei ori, în zece ani. Sunt atât de incomozi, că abia pot sta pe ei, nu mai zic de mers. Ce-au rezolvat pantofii ăștia în viața mea? M-au scutit de o economie de bani în valoare de o sută de euro. Altceva? Nimic. Ba poate mi-au adus și mai multă furie decât aveam eu, la vremea respectivă. M-au făcut, prin contrast, să-mi dau seama că, nici cu ei în picioare, eu nu-s altcineva, oamenii din jurul meu nu-s alții, sentimentele mele, ale lor… nu-s altele.

Nu, n-am înțeles atunci nimic. Au mai urmat și altele de genul. Tot fără niciun gram din succesul așteptat.

Înțeleg acum, însă. Înțeleg că… vanitatea m-a mâncat de vie o prea lungă bucată de timp și că timpul ăla nu se mai întoarce niciodată.

Înțeleg că fiecare secundă din noi investită în exterior, înainte ca ea să fie investită în interior, înseamnă suflete ucise. Că banii dați pe piele naturală înseamnă, în general… și mai multe suflete ucise. Înțeleg că “Banii n-aduc fericirea!”. Că scump nu înseamnă neapărat și bun.

Că fericit nu e acela care are, ci acela care este.

Acum înțeleg că… esențial pentru fericirea noastră este să ne cunoaștem, apoi să ne acceptăm și apoi să acceptăm și faptul că a nu avea tot nu înseamnă a nu exista. Și să fim recunoscători. Mulțumiți în momentul prezent și cumpătați în momentul următor.

Și perseverenți, însă nu în scopuri superficiale, ci în găsirea… adevărului și în urmarea lui.

Emoțiile de moment, impulsivitatea, excesul de zel… sunt dușmani, nu prieteni. Cresc nivelul de stres, nu-l scad. Ne înrăutățesc dispoziția, nu ne-o îmbunătățesc. Ne fac să greșim, nu să facem ceea ce trebuie. Ne scurtează viața.

Gândirea rigidă, spălată de superficialitatea societății, ne face să ne vedem pe noi înșine ca fiind niște ființe invariabile, care mor exact așa cum s-au născut. Ne face să vedem… o pereche de pantofi scumpi, în locul propriilor noastre suflete.

Lasă un răspuns