Fără manipulare nu ne-am fi deşteptat

Aud mulţi oameni spunând că ei caută să controleze multe şi pe mulţi doar pentru că… ei vor binele. Vor să le fie bine celorlalţi şi tocmai de-asta apelează la fel şi fel de modalităţi de a-i controla. Ce zic eu însă este că manipularea nu vine din iubire, ci din… frică şi nesiguranţă. Dorinţa asta de a controla tot şi pe toţi din jur vine tocmai din lipsa controlului de sine.

Nu zic corupţie. Zic doar manipulare. De la un simplu om până la orice instituţie se aplică asta. Ăl’ din frunte ţine la subsuoara lui pe toţi cei pe care… cică îi iubeşte. Pe toţi cei cărora le vrea binele. Dar, pe lângă binele ăsta, parcă merge şi o tehnică de dezinformare, parcă merg şi nişte etichetări psihologice inventate, parcă merg şi nişte presiuni de izolare a ălora mai culţii şi mai cu gura mare dintre toţi. Nu de alta, dar să nu care cumva să se urce în capul lor, că… îi demontează. Le află secretele. Slăbiciunile, mai exact. Să nu care cumva să fie unul cu un cuvânt în plus de spus, că ăla e clar un pericol. Se află mai multe decât trebuie şi se dărâmă împărăţia. Şi-apoi ei ce fac?!

O falsă împărăţie, de altfel. În asta trăim, cu mic, cu mare. Noi suntem muritorii ăia de rând care locuiesc în satul din jurul castelului şi care nu au trecut şi nici nu vor trece vreodată dincolo de măreţele porţi. Frumoase porţi. Frumos castel. Pe-afară. Că pe dinăuntru ne mănâncă Baubau. E ca-n filmele alea de groază cu case părăsite, pânze de păianjeni şi fantome. Dar ce-i treaba noastră să ştim?!? Ce tot atâta ştiut?! Detalii… Când datoria noastră de muritori… de foame este să plecăm capul, să marcăm banul la timp, că, dacă nu, o punem grav… şi… la revedere, sclavilor, v-ajunge! Data viitoare poate reuşiţi să marcaţi mai mult, eventual!

Suntem manipulaţi de oricine şi de peste tot. Mămica ne vrea îmbrăcaţi bine, cu părul la dungă tot timpul, cu bani mulţi, cu casă mare şi frumoasă, că de… tre’ să aibă şi ea cu ce se făli la alţii. Doar pentru asta trăim, nu?! Statul ne vrea şi el, dar ne vrea pregătiţi cumva doar cât să-i convină lui. Că doar ce-am zis mai devreme… de-ar fi altfel, le-am da foc la valiză tuturor şi ei pe urmă ce să se mai facă? Că nu ştiu nici să lege trei cuvinte într-o propoziţie simplă.

Necinstea, lipsa asta a empatiei şi tendinţa de a exploata, în mod exagerat, tot ceea ce ne înconjoară au avansat, pe măsură ce anii au trecut. De la generaţie la generaţie. Şi n-a fost aşa din vina extratereştrilor. Nu. A fost aşa din vina noastră. Noi toţi, din neam în neam, am alimentat, prin nepăsare şi ignoranţă, uneori prin participare chiar, toată această afundătură. În loc să plantăm un pom acolo unde s-a săpat, din greşeala unuia la un moment anume, o groapă mică, mititică… am lăsat, ba chiar am mai dat şi noi o lopată, ca groapa aia mică, mititică să se facă o ditamai râpa.

I-am lăsat pe alţii să-şi satisfacă bolnavele plăceri de a minimaliza tot ce-i frumos în jurul lor. I-am lăsat pe alţii să ne convingă că nu suntem suficient de buni pentru încă puţin măcar peste ceea ce ne-au dat ei la bot. I-am lăsat pe alţii să ne spună cât şi cum putem, de fapt. I-am lăsat pe alţii să ne aleagă destinaţiile şi mijloacele de transport până la ele. I-am lăsat pe alţii să decidă ce simţim, ce gândim şi… ce trăim. I-am lăsat pe alţii să ne înveţe de câte şi de care cuvinte avem nevoie pentru a purta exact discuţiile alea pe placul şi pe interesul lor. I-am lăsat să ne pună mâncare pe masă câtă şi de care au considerat ei că ne prinde bine, cât să ne târâm pe două picioare. I-am lăsat să ne scoată în oraş pe unde şi cu cine au avut ei chef. I-am lăsat să ne dea doar resturi din belşugul lor şi să ne facă să credem că ceea ce ne-au dat e tot şi suficient. Şi-au permis chiar să se şi victimizeze în faţa noastră atunci când am îndrăznit să întrebăm, uşor sfiiţi, dacă nu cumva e posibil să se găsească mai mult acolo de unde ne dau ei, pentru că începem cumva să cam facem foamea.

Sau… pentru că începem cumva să ne cam… deşteptăm. Să simţim că sigur este mai mult. Că sigur putem mai mult. Că sigur însemnăm mai mult. Că sigur viaţa în sine înseamnă mai mult.

Ştiu că găuroiul a ajuns să fie deja măricel. De speriat chiar. Dar ne imaginăm noi oare ce oxigen bun pentru vieţile noastre vor da copacii ăia mulţi pe care e nevoie acum să-i plantăm în el, ca să aducem totul înapoi la suprafaţă, aşa cum era odată, când lumea asta ne-a fost pusă drept cadou în braţe… înainte să scape toţi boii ăştia la săpat?

Lasă un răspuns