Facă-se voia ta… cam dupa cât de mult muncim pentru ea

În ultimul timp, cine nu mai găseşte alte scuze în viaţa lui, o foloseşte p-asta cu “Lasă… să fie cum o vrea Domnu’!”. Da. De parcă Domnu’ e pe toane şi cu preferinţe. Unuia îi dă, altuia îi ia… doar pentru că aşa vrea el. Doar pentru că aşa vrea muşchiu’ lui. Aşa e voia lui. Sau cheful.

Nuuu… nicidecum pentru că aşa am merita noi. Nu, nu. Ci pentru că aşa vrea Domnu’. Şi când vine timpul să luăm noi o decizie, mai bine n-o luăm. Mai bine e să o lăsăm în voia Domnului. Că ştie el mai bine. Mai bine stăm noi degeaba cuminţei şi Domnu’ le aşează pentru noi. Datoria noastră e numai să deschidem ochii dimineaţa şi să mai punem capul pe pernă seara. Că în rest e “cum o vrea Domnu’”. Şi dacă nu iese cum ne-ar plăcea nouă să iasă… zic măcar să avem pe cine da vina. “Aşa a vrut Domnu’.”.

Îmi pulsează o venă la tâmplă parcă un pic mai accelerat decât ar trebui de fiecare dată când aud un om responsabilizându-l sau, mai rău, învinovăţindu-l pe Dumnezeu cu şi de ceva ce de fapt ne aparţine nouă. “Timpul le aşează pe toate.”. Aşa începe totul. Cu timpul. Dar pe care toate le aşează timpul ăsta… când noi nu facem nimic? Ce are timpul de aşezat? Ce dă Dumnezeu presupun, nu? Păi şi Dumnezeu ce dă?

Bine-ar fi să dea exact ceea ce-i cerem. Dar nu, nu dă. Pentru că Dumnezeu nu e o asociaţie de binefacere. Ce bine-ar fi să fie… să le spună îngerilor “Haideţi, mă, daţi-le şi lor nişte bani şi nişte lux şi nişte familii mişto şi multă iubire şi turnaţi-le prosperitate-n case tuturor, că i-auziţi ce frumos cer!”.

Ei bine, nu e. Dumnezeu nu e un ONG pentru oameni leneşi. Ar fi frumos probabil pentru unii. Realitatea este alta însă. Realitatea este că, pentru orice dorinţă împlinită, trebuie pus osul la treabă. Şi vorbesc despre osul nostru, nu al lui Dumnezeu. Şi, poate dacă lui i se va părea efortul nostru depus unde şi pentru ce e constructiv şi în favoarea sufletelor noastre, va veni şi el cu aportul osului lui. Şi ne va ajuta muncind cot la cot cu noi pentru ca noi să împlinim acele dorinţe pe care le debităm ziua şi acele vise care nu ne dau pace de nerăbdare noaptea.

Dumnezeu ăsta e prea… e prea dincolo de imaginaţia noastră de capabil şi de apt şi de plin de iubire… ca noi să putem avea curajul să fim nepăsători faţă de propria noastră viaţă. E prea talentat şi prea dedicat detaliilor ca noi să putem fi atât de ipocriţi încât să îi pasăm lui toate creditele… sau lipsa lor… din cele întâmplate… sau neîntâmplate… în viaţa noastră.

Aud în stânga şi în dreapta fel şi fel de instrucţiuni de utilizare a îngerilor. Dar oare oamenii ăştia n-au descoperit până acum şi instrucţiunile de utilizare a lui Dumnezeu? “Ca să lucreze îngerii cu noi trebuie să îi chemăm, ei nu vor veni de unii singuri.”. Corect. Sunt de acord. Dar dacă îngerii funcţionează astfel… Dumnezeu de ce n-ar funcţiona la fel? El de ce trebuie să fie necondiţionat lângă noi, indiferent cât de cu cracii în sus la soare am sta noi zi de zi? De ce Dumnezeu trebuie să fie încărcat cu responsabilităţile noastre, iar noi să ne relaxăm fără a mai mişca un deget pentru că… “le-aşează Dumnezeu oricum cum vrea”?

Le-aşează el, săracu’, dar le-aşează şi el după cum ne e inima. Şi mintea. Dar mai ales fapta. Le-aşează după interesul şi activitatea noastră. Iar dacă activitatea noastră e zero, zero ne dă şi el.

Mă gândesc să devin pictor. Unul renumit chiar. Ce-am de făcut? Păi fac o rugăminte la Domnu’… să le aşeze el într-un fel, aşa cum ştie el mai bine, încât eu să devin cel mai tare pictor din lumea asta. Apoi fac un împrumut în bancă şi mă retrag undeva pe o insulă pustie să mă relaxez niţel, că am tras cam mult până acum şi cam merit nişte linişte. Că oricum se ocupă Dumnezeu şi prietenul lui timpul şi ai lor îngeri şi cine s-o mai ocupa de toate pentru mine. Au ei grijă să-şi împartă atribuţiile cum trebuie… unul să meargă la cursuri de pictură, altul să meargă la piaţă să caute un şevalet mare şi zdravăn, o doamnă înger mai cu gust să meargă să-mi achiziţioneze nişte culori pastel de-alea de care-mi plac mie şi… să facă bine toţi să am atelierul de pictură pus la punct, gata să mă apuc direct de făcut artă, imediat ce mă întorc. Că dacă nu… “n-a vrut Dumnezeu să fie aşa.”.

Şi mai bag o fisă. Schimb locul de relaxare şi dorinţa. Poate n-a fost să fie pictură şi-o fi vreun sport, ceva. Sau vreo afacere cu praf de stele, cine ştie?!

Mă rog să-l ţină răbdarea. Pe Dumnezeu. Mereu îl rog. Să ne mai lase nişte timp. Că ştiu că încă-i negură-ntre noi şi el, dar în curând o trecem. I-am promis.

2 Comments

Lasă un răspuns