Eu sunt cine am eu chef, nu cine au alţii chef să fiu

Ieri zbiera un prieten la telefon că el nu face ce zic alţii, că el ia decizii singur, chiar dacă are pe toată lumea din jur împotrivă… că el face ce simte şi, cel mai important, că-şi şi asumă responsabilitatea pentru tot ceea ce face. Nimic mai bun. De-am face toţi aşa… De-am avea toţi un pic de curaj şi un pic mai multă responsabilitate… Ah, cum ar fi…!

Sunt mulţi care zic “Da, dar eu nu ştiu cine sunt, da’ să mai ştiu şi ce vreau să fac?!”. Da. De acord, există astfel de situaţii. Dar chiar şi atunci când nu ştim cine suntem, intuiţie tot avem, dă-o naibii de intuiţie. Că aia nu se evaporă în vecii vecilor. Intuiţia e intuiţie, oricât de în ceaţă am fi noi în mod conştient. Singurul efort pe care trebuie să-l facem este să tăcem un pic. Să facem puţină linişte preţ de câteva secunde în gândurile noastre şi să auzim ce încearcă şi intuiţia aia să spună. Că pe ea n-o aude nimeni, săraca. Peste ea vorbeşte toată lumea. Toată lumea are păreri, toată lumea are panici, toată lumea are “Aoleu, dar dacă…?!”. Toaaaată lumea e mai deşteaptă decât noi şi sufletul nostru. Toţi trăiesc în pielea noastră, toţi se culcă lângă partenerul nostru seara în pat, toţi trăiesc zilnic în problemele copiilor noştri, toţi au familia noastră, toţi le ştiu pe toate ale noastre mai bine decât noi.

Da, ştiu că e greu să nu ne lăsăm influenţaţi de deştepţii de le ştiu pe toate, mai ales când noi habar n-avem pe ce lume trăim, dar înainte de a căsca urechile la vorbele altora, să căscăm urechile la sufletele noastre, să auzim ce au şi ele de zis, înainte de alţii. Să ne răspundem noi la întrebări înainte să ne răspundă alţii. Să ne ascultăm pe noi înainte să ascultăm pe alţii. Să scoatem la suprafaţă propriul nostru răspuns… pentru că sigur îl avem. Pentru că sufletul e mereu alături de mintea noastră… pentru că noi înşine suntem sufletul!

Întrebările puse din inimă au întotdeauna un răspuns venit tot din inimă. Iar inima nu minte. Niciodată. Chiar şi atunci când din ea mai ţâşneşte câte-o fărâmă de durere… chiar şi atunci. Inima e sinceră şi are nevoie ca durerea aia să fie mângâiată. De noi. Nu din jurul nostru. Noi ştim cel mai bine ce-i cu durerea aia acolo, nu alţii din jur. Şi tot noi ştim cel mai bine şi ce-i cu bucuria din noi. Şi cu dorinţa. Şi cu visele. Şi cu dorul. Şi cu planurile. Şi cu tot. Tot ce e în noi ne aparţine. Nu e de dat la alţii. E de trăit.

2 Comments

Lasă un răspuns