Eu când sufăr mă bucur mai mult

Da. Şi oricât ar suna de anapoda, nu e. E numai bine. Aşa cum trebuie. Când sufăr mă bucur mai mult decât când… mă bucur. Când sufăr sufletul meu mai creşte încă puţin. Mai învaţă una nouă. Creşte şi curajul de la o suferinţă la alta. Creşte şi lumina.

Oamenii care se întristează în urma durerilor provocate de diferite întâmplări nefericite îşi îmbolnăvesc viaţa de paralizie. Mai pun încă un lacăt la uşa închisorii unde-şi ţin în întuneric fericirea. Ei îl înmormântează pe însuşi Dumnezeu. Îngroapă tot ce au frumos în viaţă şi eliberează din lanţuri disperarea. Îşi hrănesc frica cu propriul suflet pus pe tavă, iar ea la rândul ei se hrăneşte cu energia lor. Şi îi lasă fără grai, fără nicio vlagă.

La naştere ne şterg imediat de murdăria fizică şi încep să ne îmbrace cu murdăria sufletească. A tuturor. Părinţi, strămoşi, împrejur… murdărie multă. Luăm de pretutindeni şi ne mânjim cu ea. Ce mai contează a cui e?! Tristeţea ne cere şi mai multă, iar noi îi dăm. De oriunde.

Dreptatea urlă şi, deşi ne dă totuşi pe la nas cu o fericire, fericirea aia e una falsă. E înşelătoare. Critica şi teama ne pun la colţ, deşi noi n-am făcut nimic rău. Noi nu facem de fapt nimic de niciun fel. Aşteptăm să facă alţii. Aşteptăm să ne iubească alţii. Aşteptăm să ne întindă alţii o mână. Aşteptăm să fie alţii mai buni. Aşteptăm. Şi de făcut când facem? De iubit când învăţăm? De ajutat când începem? De crescut când ne-ambiţionăm?

Oamenii au nevoie de iubire. Dar ce nu ştiu ei este că iubirea nu se învaţă din jur, ci dinăuntru. Sufletul nu creşte dacă mâncăm, muncim, dormim, ci dacă iubim.

“Păi şi cine ne vindecă?”

Cum cine? Cum cine?! Ia să luăm o lopată şi să ne apucăm să săpăm după Dumnezeu. Oare unde-i făcusem groapă aia…? Şi de ce? Dintr-o mizerie, sigur…

Ia să privim în jur şi să vedem care-i cel mai apropiat copac? Şi cam cu câtă energie ne poate încărca… un singur copac? Bucata aia de lemn, da, e plină de viaţă.

Ia să privim în jur şi să numărăm cam câte minuni sunt cât vedem cu ochii? Câte dintre ele ne fac să simţim viaţa?

Ia să privim în oglindă şi să ne gândim… oare cum am apărut? Şi pentru ce? Ca să fim trişti? Să plângem că pleacă oameni din viaţa noastră?! Ba bine că se duc! Ia să luăm loc, înainte să predăm hăţurile depresiei, şi să ne întrebăm… oare-i chiar atât de rău că pleacă? Nu cumva lasă loc de mai bine? Sau oare nu cumva până acolo drumurile au fost comune? Sau nu cumva erau unii dintre oamenii ăia care toarnă cu mizerie pe noi, făcându-ne crucea mai grea decât ne trebuie?

Ia s-o mai dăm naibii de tristeţe, zic. Şi să ne bucurăm când primim una nouă şi nasoală exact ca un copil care primeşte o jucărie mult dorită. Avem o ceată de îngeri cu noi mereu. Ce ni se poate întâmpla rău?! Nimic!!! De bine. Doar de bine.

Lasă un răspuns