Egoul needucat nu-i parte din echipa adevărului

Greu am înțeles asta. Greu am înțeles, mai întâi, ce-i ăla ego, faptul că e, apoi cum mă influențează, că nu-i același lucru cu intuiția, cu energia mea, cu sinele meu.

Toate astea neînțelese… ne-au condus pe noi toți unde suntem astăzi. Noi am permis acestui ego, despre care n-am prea știut oricum mare lucru, să fie vezi, Doamne, liber, să-și facă de cap. Să se umfle în pene cât a avut el chef. Democrație, cică. Fără să ne dăm seama că, astfel, ne-am îndepărtat de adevăr. Ne-am îndepărtat de adevăr și ne-am apropiat de… nimic. Sau ba da, ne-am apropiat de o stare permanentă de neliniște. De un complex de inferioritate resimțit din ce în de mai des, în din ce în ce mai multe. De o… secătuire de energie.

Și-al meu obișnuia să zbiere. Oh, și în ce hal! Până mi-am dat seama că… n-am încotro, trebuie să mă pun eu pe mine singură la pământ și să fac educație de-aia drastică, la sânge.

Am început să citesc, să citesc, să citesc. Apoi să merg la diferite cursuri, să încerc diferite tehnici, înțelese, neînțelese. Să ascult diverși oameni, plăcuți, neplăcuți. De mine, de alții. Am început să… caut. Neîncetat. Și, odată ce m-am pus pe căutat și m-am ținut cu dinții de asta, a început să se instaleze totul ca un… reflex. Pe care, apropo, îl am și astăzi. Nu, nu m-am oprit. Doar am mărit viteza de căutare și capacitatea de asimilare a ceea ce intuiesc ca fiind veritabil din tot ceea ce găsesc.

Mi-am dat seama, la vremea respectivă, că problemele pe care eu le vedeam atunci în jurul meu, probleme care mă rodeau, mă enervau, mă consumau… n-aveau rezolvare tot acolo, în jur, în exterior, ci în mine. Pentru că problemele alea plecau din mine. Eu eram, în primul rând, înaintea celor din jur, aia disperată să fac bani, bani, mulți bani, eu eram aia înspăimântată de gândul că cei de care mă atașam m-ar fi putut abandona, într-o zi. Eu eram aia… supremă, aveam, în teorie, soluții pentru toți și pentru toate. Doar ridicam degetul și coordonam, având pretenția ca toți să mi se supună, pentru că, nu-i așa, doar eu aveam dreptate. Pentru că eu eram aia bună și blândă și deșteaptă… și le voiam numai binele tuturor și, și, și. Când mie, de fapt, îmi țâțâia fundul în fața vieții.

Să fi spus eu, pe-atunci, “Îmi pare rău!”? “Am greșit!”?! “Ai avut dreptate!”?!? Doamne, Dumnezeule… Să fi recunoscut eu adevărul?! Păi nu-l recunoșteam nici în mintea mea, acolo unde nu mă auzea nimeni, darămite cu voce tare și-n fața altcuiva.

Mă sufocam. Simțeam, mai mereu, că nu-mi pot umple niciodată plămânii cu aer. Respiram doar cât să trăiesc, cât să-mi mențin în viață, pe linia de plutire, aparatura asta denumită corp. Amețeam. Aveam dureri, deși analizele îmi spuneau mereu că-s perfect sănătoasă. Fizic, da. Doar fizic eram ÎNCĂ sănătoasă.. Că, dincolo de fizic, eram praf. Sufeream. Mă zbăteam exact ca un pește pe uscat.

Cunoașterea a fost cea care m-a salvat. Cunoașterea a făcut să nu fie prea târziu pentru mine. Cunoașterea mea, cunoașterea lumii… dincolo de adunătura asta de egouri sălbăticite. Cunoașterea a tot ceea ce înseamnă subtil, cunoașterea a tot ceea ce se află dincolo de conștient. Cunoașterea a toate cele câte există.

În timp, autoobservarea a luat locul autocriticii, observarea a luat locul criticii. Așa, în timp, am început să înțeleg.

Am descoperit minunatul joc Minte-Suflet. Prin el, le-am luat pe toate din urmă și le-am reevaluat cu noul meu ego. Ăla educat. Am încetat să mă mai mint eu pe mine, să-i mai mint pe alții. Iar minciuna venită din jur… am încetat s-o mai iau în calcul. Așa am “pierdut” mulți oameni. Ba unii chiar foarte apropiați mie.

Am înlocuit ‘negativ’ cu… cel puțin ‘neutru’. Nu s-a putut? Am eliminat complet. Mi-am despicat pieptul în două și mi-am scos, pe rând, toate durerile. Le-am pus cap la cap cu restul întâmplărilor din viața mea, aflându-le astfel sensul. Și acceptându-le.

Am învățat să spun… adevărul, domnule. Oricui și oriunde. Chiar dacă, de cele mai multe ori, adevărul doare. Am învățat să spun adevărul, pentru că am înțeles că… adevărul e unul singur și nu poate fi păcălit, oricât am spera noi la altceva.

Realitatea este, prin definiția ei, ceva incontestabil, indiscutabil. Și-atunci… de ce m-aș complica eu negând-o? De ce mi-aș îngreuna eu destinul încercând s-o ocolesc?

Am supărat și supăr, în continuare, mulți oameni. Știu. Dar nu mă las de “meseria” asta, pentru că știu că nu le supăr sufletele, ci doar egourile încă needucate.

Lasă un răspuns