Egoismul împarte în stânga şi-n dreapta doar ură şi urât

Simţim imediat când suntem judecaţi, când cineva nu-i de acord cu ce zicem, când cineva parcă mai repede ne-ar drăcui decât să se bucure alături de noi când împărtăşim o bucurie personală. Simţim când nişte ochi se uită la noi cam şui, simţim când cineva ne manipulează. Simţim negativul care vine spre noi imediat. Fie conştient, fie inconştient. Îl simţim. Şi îl resimţim. Suntem toţi dotaţi cu această capacitate numită simplu şi frumos… intuiţie. Care, atunci când ceva negativ ne atacă porţile, ea începe să bată clopotele în sufletele noastre ca la biserică în caz de război. Dar cine s-o asculte? Tata-mare. Că noi avem treabă. Suntem ocupaţi şi noi la rândul nostru cu invidii, cu ofuri, cu curţile vecinilor, cu părerile noastre date unde nu ne fierbe oala. Cu ce nu trebuie. Facem şi noi exact ce ne deranjează la alţii.

Dar merge aşa. Rămânem prieteni cu toţii. Mâine ne întâlnim tot cu oamenii ăia care ne-au criticat azi. Anul viitor facem concediul tot cu oamenii ăia care ni l-au stricat pe cel de anul ăsta. De Crăciun trimitem urări tot oamenilor cărora le-am făcut şi anul trecut, chiar dacă una urăm şi alta gândim. Ei, şi ce-are? Că aşa e viaţa. Aşa e pentru toţi. De ce ar fi diferită pentru noi?

Aşa gândim şi aşa şi facem, din păcate. Deşi senzorii intuiţiei sunt toţi montaţi la locul lor, ei sunt încă deconectaţi. Nu sunt puşi în funcţiune. Iar personalitatea noastră are grijă ca ei să rămână aşa. Pentru că încă mai poate. Pentru că egoismul nostru ne face să ne întrebăm de ce să facem noi întâi când poa’ să facă altul? Egosimul nostru e un fel de tatăl nostru. El dirijează tot. Când şi cum doreşte. Că de ce să ne dezmorţim un pic şi să ne întindem braţele spre alţii? Când mai bine le ţinem încrucişate în faţa pieptului cu însemnătatea “Pe aici nu se trece”?

Încercam să explic mamei mele de ce începem să ne simţim brusc rău când cineva fie ne admiră cu invidie, fie ne zâmbeşte cu înjurături în gând, fie pur şi simplu se hrăneşte cu energia noastră în timp ce vorbeşte cu noi doar pentru că noi o avem şi ei nu. De ce simţim că ne ofilim ca nişte floricele fără apă. Păi pentru că ne împotrivim. Ne împotrivim cedării energiei noastre celorlalţi care au nevoie de ea. Ne împotrivim împărtăşirii energiei noastre pentru că… nu ni se pare cinstit. “Da’ de ce să ia de la mine? Să-i ceară lui Dumnezeu! Asta e energia mea! Dumnezeu mi-a dat-o mie, nu lui!”. Dar noi nu conştientizăm când facem asta că acolo de unde ne-a dat-o p-aia ne va da alta… la nesfârşit. Nu conştientizăm şi ţinem de bucăţica aia a noastră cu dinţii.

Ne invidiază lumea?! Păi să se ducă naibii atunci! Să o invidiem şi noi! Ce, s-a uitat colega urât la noii noştri pantofi?! A îndrăznit?! Păi şi ce, data viitoare când îşi cumpără ea nişte pantofi frumoşi nu putem şi noi să facem la fel sau ce?!

Şi uite aşa facem un flux stricăcios şi urâcios de energie negativă între noi toţi de nici nu ne imaginăm ce ne loveşte şi încotro ne aruncă. Aşa mâncăm unul din câmpul energetic al altuia până la epuizare, în loc să ne hrănim, lăsându-ne conduşi de compasiune, din nesfârşita energie blândă şi caldă a lui Dumnezeu.

Sunt oameni care au nevoie. Şi oameni care au de unde. Şi dacă egoismul ăsta cretin n-ar pune picioru-n prag, cursul lucrurilor ar trebui să fie ceva de genul “Uite, ia de-aici, că eu mai primesc alta.”. Dar nu-i aşa. Deloc. Egoismul ne face să tragem de energie ca ăia micii de-o jucărie, unul într-o parte, celălalt în partea cealaltă, “Ba e a mea!”, “Ba nu, e a mea!”… până când o facem bucăţi. Şi atunci zicem “La revedere, energie!” de ambele părţi. Ăla de-a avut-o n-o mai are, ăla de a vrut-o n-a primit-o.

Şi uite aşa ne distrugem. Pentru că Dumnezeu atunci zice “N-ai învăţat să împarţi, nu mai primeşti deloc, să vezi şi tu cum e!”. Şi toate astea de ce?! Că e cumva sacul de energie pe terminate şi e cazul să ne îngrijorăm? Nu. Nicidecum. Ăla e un sac fără fund. Numai că noi suntem prea orbiţi de emoţii şi frustrări ca să mai realizăm şi lucrul ăsta atât de simplu şi minunat. Pentru că egoismul cu care ne apărăm de orice şi oricine ca nişte sălbatici ne mănâncă de vii. Pentru că egoismul nu mănâncă pâine ca noi, ci compasiune şi bunătate. Şi când le termină pe-astea… se apucă de sănătatea noastră.

Ajunge!

Lasă un răspuns