E-uri esențiale pentru o viață împlinită

Echilibru, Energie, Empatie. Și cu asta am spus tot. Un suflet care zâmbește, care strălucește și care debordează de compasiune este acela aflat pe drumul lui direct spre împlinire.

În ultimul timp, am des discuții contradictorii pe tema politicii. Nimeni nu mai vede luminița aia de la capătul tunelului, când mie îmi vine, de fapt, să zbier de bucurie că întunericul își arată adevărata față ca să poată fi, în sfârșit, stârpit. Nu, cu zăhărelul n-am ajunge nicăieri. Însă n-ajungem nicăieri nici cu renunțarea. Tocmai acum, când lucrurile se cern de-a binelea.

Nu putem elimina dintr-o bucată un rău. Însă îl putem pune la locul lui. Și asta e valabilă atât pentru societate, cât și pentru interiorul nostru. Golurile, așa-zisele defecte ale noastre, nu pot fi făcute să dispară dintr-un foc, însă pot fi reeducate. Pot fi băgate într-un regim de reeducare, unde să le învățăm să se transforme din ceva dăunător în ceva constructiv, pas cu pas.

Da, sunt situații în care, de dragul binelui propriu, frecăm întreaga lume cu totul, fie că ne dăm seama, fie că nu. Da, există egoism, există abuz, există nedreptate cu carul. Dar nu-i suficient să ne văităm de toate astea. Și nici să fugim. Nici de cele din societate și nici de cele din noi înșine. Demonii ăștia care-și fac de cap și care provoacă astfel atât de multă suferință nu sunt învinși prin ignoranță. “Lasă, că merge și-așa…”ul nostru nu prea mai merge, de fapt.

Și eu am vrut să fug și nu o dată. Și eu am țintit către celălalt capăt al lumii și am făcut tot posibilul să o întind într-acolo. Însă nu mi s-a permis. Mi s-au pus piedici peste piedici. Parcă și sufletul meu zbiera să stau. Să nu plec. Să nu fug… că nu-s atât de urâtă. Că nu e chiar așa de speriat ce am în mine și nici în jur. Că pot. Că merit mai mult decât o simplă fugă. Că ce-aș găși acolo? Altă planetă? Extratereștri?

De unde..? Probabil, o perioadă, mi-ar fi fost zâmbetul mai larg, probabil, o perioadă, aș fi fost entuziasmată de cele noi din jur. Dar eu… aș fi rămas aceeași. Și demonii mei la fel. Și, în cele din urmă, mi-aș fi dat seama că, și-n capătul celălalt al lumii, tot noi suntem, ăia egoiștii și strângătorii. Ăia care cer dreptatea unde nu-i. Ăia care vor, dar, dacă se poate, și mai repede și mai mult decât cer ei. Mi-aș fi dat seama, în cele din urmă, că “nicăieri nu-i ca acasă…”.

Așa că am rămas. M-am lăsat purtată de interdicțiile de la vremea respectivă și le-am permis să mă așeze ele. Iar ele m-au împins de frunte în banca mea, frumușel, și m-au pus să mă mai gândesc. Să mă caut mai bine. Așa mi-am dat seama că nu m-am născut aici, în haosul ăsta, în egoismul ăsta, în mafia asta nenorocită, aiurea-n tramvai. Mi-am dat seama că binele nu-i pomană și că banii nu cresc în pomi. Că nu-s eu buricul pământului, ci doar o angajată a lui, care are un rol anume pe-aici.

Mi-am dat apoi fițele jos din cap și am luat-o, ușurel, de la picioare. Să văd pe unde bate, pe unde troncăne, pe unde doare. Pe unde-s și eu rea, pe unde-s și eu egoistă, pe unde dau pe-afară de figuri și mofturi. Și mi-a venit mie să plâng de mine. Că mi-am dat seama că nici sfântă nu-s și nici nu am mare aport la această societate de care ne văităm cu toții. Că nu-i suficient doar să am pretenții, pentru simplul fapt că-s un simplu cetățean și că alții-s ăia de sus de la conducere care trebuie să facă lucruri pentru mine.

Și-am schimbat puțin rolurile. Am scos supunerea din atribuțiile mele și m-am făcut propriul meu conducător. Am început să-mi dau eu mie atribuții și-apoi să-mi și ofer foloase, fix pe cât am tras.

Ce vreau de la viață? Cine vreau să fiu? Cum vreau să fiu? Ce vreau de la alții? Am eu în mine deja ceea ce vreau de la alții? Nu?! Păi și ce mai aștept?

Și, lucrând cu mine, mi-am dat seama că nervii mei se linișteau. Nu mai eram atât de înverșunată, nu mai eram atât de irascibilă. Nu mai aveam atâtea pretenții de la alții. Pentru că îmi dădeam seama că nu e totul un șoc și-o groază, de fapt, ci că fiecare om este la un anumit nivel de dezvoltare cu el însuși.

E societatea dezechilibrată, anemică și apatică? Înseamnă că și piesele ei componente sunt încă dezechilibrate, anemice și apatice.

Și, cum orice construcție începe de la fundație… zic să avem grijă ce fel de e-uri consumăm.

2 Comments

  1. Tatiana

    Câtă dreptate ai Cătălina ! Și probabil mai sunt și alții care gândesc așa. Dar eu cred că suntem prea putini. Înainte de a pretinde și a critica pe ceilalți ar fi bine sa ne observăm pe noi, fiecare in parte. Eu îmi pun speranța in voi și-n generațiile următoare .

Lasă un răspuns