E dureros când sunt puţini, victorios când îi găsim!

Oameni ca noi. Oamenii ăia cu care împărtăşim subiecte mişto. Oamenii ăia cu care vorbim aceeaşi limbă. Oamenii ăia pe care ne vine să-i strângem în braţe până-i sufocăm de drag, pentru că sunt atât de rari încât uneori avem sentimentul că noi suntem o problemă în societate, că noi nu avem loc în lume, că noi nu trebuia să ne mai naştem în astfel de timpuri. Oameni rari. Dar şi când mai răsare câte unul în mulţime… şi ne ridicăm pe vârfuri şi strigăm cât putem de tare “Aiiiici! Sunt aici!!! Ce mă bucur că exişti! Sunt aici!”…

Da, trist ar părea. Pentru mine a ajuns să fie amuzant şi plăcut. Şi îmbucurător din ce în ce. Pentru că descopăr tot mai mulţi, tot mai des. Suntem mulţi de fapt, doar că mai bine ascunşi cred. Şi parcă ne tot înmulţim. Şi dacă stau bine să mă gândesc… suntem toţi la fel de fapt. De la un capăt la celălalt. Doar că unii încă îşi mai ţin capacităţile date la nivelul minim. Noi trebuie doar să le găsim butoanele şi să creştem volumul, puţin câte puţin, până se aud şi ei şi află cât de frumos e sunetul sufletului.

Motivele de fericire nu sunt doar iubirea aia maximă, viaţa întreagă lipsită de griji şi altele de-astea majore. Nu. Motive de fericire sunt şi mărunţele. De fapt… fericirea vieţii, cel puţin după părerea mea, stă într-un cumul de astfel de mărunţişuri. Şi printre mărunţişuri, eu adun şi bucuria oferită de oamenii cu care comunic despre preocupările mele, preocupări pe care le am cu ei în comun. Comunicarea face toţi banii, zic eu. În relaţiile de toate felurile. În afaceri, în prietenii, în cuplu, la piaţă, oriunde şi în orice. Cu cât acoperim tot mai multe subiecte din noi înşine în comunicarea cu cel puţin un om din jurul nostru, bucuria creşte. Şi creşte şi speranţa. Funcţionalitatea lucrurilor creşte şi ea. Totul merge bine şi înspre şi mai bine. Şi ne vine parcă altfel să deschidem gura să vorbim. Simţim că inima în noi parcă se umflă, devine şi mai plină de curaj. Gata de luptă. Că vorba ceea, unde-s doi puterea creşte. Unde-s mai mulţi nici nu mai zic.

Parcă altfel ne vine să ieşim la o cafea cu cineva când ştim ce subiecte de descusut ne-aşteaptă pe masă, când ştim că, în timp ce savurăm cafeaua aia parcă mai bună decât altădată, putem discuta despre ultimul capitol citit în cine ştie ce ciudăţenie de carte, de care unii ar râde sau pe care ar arunca-o pur şi simplu pe foc, că de, nu îi înţeleg nici titlul, la ce să folosească altceva?! Parcă altfel intră în plămâni aerul curat la o plimbare prin parc atunci când nu ne mai vine să închidem gura de multe ce-avem de zis, pentru că ştim că cine ne-ascultă ne şi înţelege şi ne şi răspunde cu ceva pe măsura aşteptărilor.

Şi nu, nu sunt oameni proşti şi deştepţi. Sunt oameni fără şi cu voinţă. Sunt oameni care încă fac năniţă în cuibuşorul lor cald doar pentru că afară e şi un pic de ger uneori… şi oameni care ies în mijlocul furtunii pentru că le-a ajuns atâta somn aiurea. Sunt oameni. Toţi. Şi vin din acelaşi loc. Toţi. Doar că mulţi dintre ei s-au pierdut un pic pe drum. Au deviat de la traseu şi… s-au culcat pe-o ureche. Dar de-asta există întotdeauna în orice gaşcă nebunul ăla care dă trezirea tuturor dis-de-dimineaţă bătând cu un polonic într-un fund de cratiţă. De-asta. Că cine se trezeşte de dimineaţă departe ajunge!

Lasă un răspuns