Duşmanul renunţării pentru mai bine este… iluzia

Ne minţim adesea că suntem bine aşa. Ba chiar ne minţim şi că, tot în acelaşi ritm şi stil în care am mers până acum, lucrurile se îmbunătăţesc, nu doar că-s bune aşa cum sunt. Vom fi şi mai bine de-atât! Ne minţim că suntem mulţumiţi cu ceea ce suntem, cu ceea ce avem. Ne mândrim cu noi şi cu tot şi în oglindă şi în faţa altora. Mai pudrăm, într-adevăr, din când în când, pe ici, pe colo ca să nu supureze grăsimea nocivă de prin interior şi gata, ia uite ce frumoşi şi deştepţi şi fericiţi suntem…

Ne minţim, da. Şi trăim aşa, minţindu-ne. Ne trezim dimineaţa şi ne minţim jurându-ne pe roşu că omul ăla de lângă noi e cel cu care ne dorim, într-adevăr, să trăim pentru tot restul vieţii noastre. Ne minţim privindu-ne în oglindă pe noi înşine ochi în ochi… spunându-ne că e bine. Că e bine aşa. Că nu se poate mai bine de-atât. Că noi avem deja tot ce putem avea. Că suntem deja tot ce putem fi. Că avem atât de multe şi bune şi frumoase, încât nici nu ne imaginăm cum am putea vreodată să renunţăm la ele pentru altceva nou. Că cine ştie peste ce dăm? Că doar nimic nou nu e sigur… nu? Şi nu mai avem noi timp şi răbdare s-o luăm de la zero. Pentru că… mai bine cu “binele” pe care-l cunoaştem şi pe care ştim, de bine, de rău, de unde să-l luăm şi unde să-l punem, decât să ne lăsăm în voia sorţii.

Da, mai bine să credem în minciuna din mână, decât în divinitatea care ne-a creat şi care ne-a pus în braţe odată o menire anume, pe care noi ne încăpăţânăm cu orice preţ să n-o ducem la bun sfârşit. Mai bine să stăm sufocaţi în chingi, decât să fim curajoşi să renunţăm la ele ca să respirăm aer curat. Mai bine să proiectăm vise perfecte în realităţi defecte, decât să le construim direct în viaţa noastră de zi cu zi de la zero, cu măcar un minim de conştiinţă şi o fărâmă de încredere că nimic nu se întâmplă degeaba.

De ce ne este, de fapt, atât de greu să renunţăm? Nu, nu ne doare renunţarea în sine. Ne doare eşecul. Adică orgoliul. Ne e greu să recunoaştem că viaţa mai înseamnă şi înfrângeri, nu numai succes. Nu, nu ne doare ce pierdem, ci că pierdem. Ne doare că trebuie să recunoaştem că am întâlnit o experienţă pe care suntem forţaţi s-o încheiem, în loc s-o rezolvăm. Da, ne învinovăţim pe noi înşine că nu suntem în stare să îi găsim o rezolvare şi că singura soluţie este să închidem uşa respectivă şi să mergem mai departe. Şi e greu. Dureros pentru egoul nostru puternic şi ţâfnos. Aşa că mai bine stăm acolo. Mai bine ne prefacem că totul e roz şi frumos. Aşa doarme şi orgoliul nostru liniştit. Măcar el, dacă noi nu…

Pentru că noi, în astfel de situaţii, nu prea avem şanse să dormim liniştiţi. Ne macină prea multe. Ne macină incapacitatea noastră de a controla, ne macină lipsa puterii, ne macină împrejurimile şi vieţile altora care parcă arată mai bine decât ce-i în ograda noastră, ne macină până şi filmele… pentru că alea au întotdeauna un final fericit, pe când noi pe-al vieţii noastre, acolo, adânc în sinea noastră, unde îndrăznim câtuşi de puţin să fim sinceri cu noi… nu-l prea vedem deloc fericit în condiţiile date.

Ce e musai să înţelegem este că… a ţine cu ghearele de ce avem doar de dragul de-a avea ceva acolo, să nu zicem că n-avem nimic… nu generează fericire nicicum, nicicând. A ţine nasul sus şi orgoliul prostesc în picioare, visând frumos fără ca visele noastre să aibă vreo legătură cu realitatea… nu generează fericire. Nicicum. Nicicând… A lăsa viaţa liberă, a ne elibera pe noi înşine din nişte situaţii practic fără sens… astea da, generează fericire. Generează fericire şi putere să lăsăm lucrurile să se întâmple în felul lor, la timpul lor, pe drumul lor. Generează sens, scop, direcţie, evoluţie… nu eforturi în zadar pentru a remedia ceva ce practic nu necesită remediere, ci doar încheiere şi renunţare.

Odată ce înţelegem că noi chiar nu ne aflăm în locul potrivit, în situaţia potrivită, în punctul maxim în care suntem noi în stare să fim… odată ce înţelegem că batem pasul pe loc, că stând acolo blocaţi nu facem nimic altceva decât să consumăm practic pentru nimic timp, energie şi nervi, înţelegem şi că e cazul să ne mişcăm. Înţelegem că e cazul să ne respectăm un pic mai mult, să ne creştem standardele pentru că, slavă cerului, e loc infinit pentru ele. Înţelegem că e cazul să ne dorim mai mult, să conştientizăm că putem mai mult şi să şi facem ceva pentru a fi mai mult, pentru a avea mai mult, pentru a… trăi mai mult.

Este dificil, într-adevăr, să renunţăm la ceva ce cunoaştem pentru ceva ce nu cunoaştem. Dar, când acel ceva pe care-l cunoaştem nu ne face să ne simţim împliniţi, fericiţi, plini de energie şi de poftă de viaţă, ba din contră… înseamnă că este cazul să devenim puternici, să trecem peste orgoliul care ne trage mereu şi mereu înapoi şi să păşim înainte. Înspre noi cei goi, reali, liberi… şi fericiţi.

Lasă un răspuns