Dușmani câștigați autentic

Ca să mai și râdem puțin. Cum dobândim dușmani sinceri? Fiind sinceri noi, la rândul nostru, cu toți cei din jur. Încetând să ne mai strofocăm să-i mulțumim pe toți. Încetând să ne mai întindem pe tavă, la dispoziția tuturor, la orice oră din zi și din noapte. Încetând să mai uităm de noi, în favoarea altora. Încetând să ne mai punem mintea la contribuție pentru problemele tuturor, mai puțin pentru ale noastre.

Ocupându-ne de noi, mai înainte de orice și de oricine. Impunându-ne nouă și impunându-le, în același timp, și celorlalți un program. În care avem și n-avem program cu… publicul. Sau cu publicul restrâns. Sau… cu cine vrem noi. Când vrem noi, cum vrem noi. Pentru că așa considerăm noi că e mai bine… pentru noi. Nu pentru alții.

Da, știu că suntem învățați de mici să dăm, să facem, să fim pentru alții, că “Așa e frumos!”. Dar sănătos nu e deloc, dacă nu ținem cont de noi, mai întâi. Ne dăm peste cap să le fie altora bine, să aibă alții ce bea, ce mânca, ce… trăi, însă… când vine timpul să mai facem și pentru noi una, alta, ia energie de unde nu-i. Ia timp de unde nu-i. Ia… chef chiar de unde nu-i. Ne consumăm.

Ne consumăm pentru alții nervos, emoțional, fizic, iar pentru noi… mai rămâne ciuciu. Nimic. Noi nu mai avem posibilitatea să le facem pe-ale noastre. Nu mai ajungem să știm cine suntem noi, ce vrem, când, cum. Pentru că suntem acaparați de exterior, de ale altora. Suntem preocupați de a ști cine sunt alții, de ce au ei nevoie, când, cum.

Iar asta generează numai și numai probleme. În viața noastră, în sinea noastră, dar și în împrejurimile noastre imediate. Asta amplifică lipsurile, încâlciturile, dezechilibrele, toate astea făcându-ne niște… frustrați. Și… pentru ce? Că oricum nici pe ceilalți nu-i ajutăm dându-le mură-n gură. Ba din contră, ne băgăm în viața lor cam cu bocancii așa. Suntem în plus pe-acolo. Prin… karma lor. Și nu facem astfel nimic altceva decât să stricăm și mai mult, în loc să ajutăm, așa cum am crede și noi, și ei că facem. Așa că… întreb din nou. Pentru ce?

Pentru nimic bun, clar. Atunci… de ce să nu începem noi mai bine să trăim întâi pentru noi, abia apoi și pentru ceilalți? De ce să nu ne facem noi puțin mai mult curaj și să ne urcăm la volanul propriului nostru sine, în loc să ne tot împrăștiem aiurea la toate ale celorlalți?

Nici asta nu-i ușor de făcut. Și nu e chiar cu… liniște. Pentru că, în primă fază, stârnește ceva nemulțumiri în partea cealaltă, în exterior. Păi cum, nu mai ajutăm? Nu mai avem timp?! Dar ce-avem de făcut?!? Cum ne permitem noi așa, dintr-o dată, să nu mai avem timp… pentru ei?!? Cât tupeu..!

Așa că da, trebuie să fim pregătiți și pentru ceva conflicte. E și normal. Doar așa i-am obișnuit, nu? Să fim la cheremul lor, al tuturor, oricând. Și, dintr-o dată, să nu mai fim? E și normal… să nu fie bine. Pentru ei. Dar ce e important și de luat în seamă este că-i bine pentru noi. Și sănătos. Și pentru noi, și pentru toată lumea. Fiecare are pătrățica lui de viață de care să se ocupe. Noi de ce ne-am ocupa de a altuia, ă? A noastră ce-are?

Supărările prietenilor, ale familiei, ale tuturor celor care fac botul mare… trec. Că mai cu scandal, că mai fără, ele oricum trec. Esențial este să ne ținem noi tari, să înțelegem că “Așa nu mai merge!”… și să încetăm să ne mai îngrijorăm pentru… prostii. Pentru mofturi, pentru nazuri și alintături.

Dezaprobarea celorlalți înseamnă pentru noi prea puțin, înspre deloc, atunci când noi avem drept ghidare adevărul. Atunci când noi știm cine suntem, cu adevărat, când știm ce avem, cu adevărat, de făcut. Când știm care-i… menirea noastră, dar și a celor din jurul nostru.

Ei… dusmănoșii… supărăcioșii… n-au decât să stea supărați cât vor vrea ei. Le va trece, mai devreme sau mai târziu. Și… de nu, asta-i tot un fel de selecție naturală. Cine e dat să fie alături de noi va fi. Cine nu… să nu tragem noi cu forța, zic.

Lasă un răspuns