Drumul înapoi la noi

Al naibii drum… greu și costisitor, pe deasupra. Ne costă o grămadă, ne costă întuneric, ne costă nervi, indivii… ale noastre față de ce au alții, ale altora față de ce vezi, Doamne, avem noi. Că așa se vede din exterior, totul roz și frumos. Ca-n pozele alea de circulă mereu pe internet despre afaceriști, cu ce-i sus și ce stă, de fapt, la bază. Pentru că lumea vede doar fâsul denumit ‘succes’ de deasupra, nu și prăpăstiile înecăcioase din interior, peste sau chiar prin care ăștia de reușesc să facă ceva trebuie să treacă pentru asta.

Ne-am cam uitat inima noi. Cică ne bate-n piept, dar… cine mai are vreme s-o asculte? Cine mai conștientizează că în pieptuț, aici sub bărbie, avem o inimă care bate mereu, mereu? Oha! Cucu’! Am uitat de ea… de ea și de tot ce zace-n ea. Ne-am focusat pe minte. Și pe ego. Am intrat în astea cu totul, am tras ușile după noi, le-am încuiat și am azvârlit cheile pe geamul conștiinței. Ne-am blocat singuri în griji, gânduri, planuri înecate la mal, povești încâlcite, ale noastre, ale altora… ne-am blocat. Și-acum ne simțim legați, prinși în prea multe și prea copleșitoare emoții, în prea multă frică… Acum nu ne mai putem exprima clar și direct. Nu mai zic de a ne elibera de tot din hățurile astea strânse de ne țin. Inima ne e blocată. Și fără ea nu putem acționa benefic nicicum. Nici în muncă, nici în relații, nici în misiunile noastre.

Inima ne e blocată, da. Dar nu-i asta marea problemă. Marea problemă e că… majoritatea nici măcar nu-i ducem lipsa. Ne cam doare-n paișpe de fluxul ăsta întrerupt. Ne doare-n paișpe de adevărul despre noi înșine, de adevărul despre misiunea noastră pe-aici, de adevărul despre comportamentul potrivit…

Nu mai avem nici bun-simț, mă. Mă lovesc adesea de oameni care n-au noțiunea orelor, spre exemplu. Că e miezul nopții, că e-n zorii zilei, o aplică pe-asta cu “ești online, înseamnă că ești disponibilă!”. Ba nu, mă! Sunt online, înseamnă poate că citesc o știre sau o poveste sau un banc sau ce vreau eu să citesc la ora aia, târziu în noapte sau dis de dimineață. Sau stau pe wc. Sau gătesc și caut rețete. Sau îmi trimit poze cu văru’ din Canada. Fac ceva, orice, ce ține de viața mea, de cercul casei mele, și nu cere o oră rezonabilă, că de, fiind atât de personal, logic, nici nu mă poate deranja. Da’ nu, noi nu mai avem noțiunile astea. Noi vrem. Ni se cuvine. Orice, la orice oră din zi și din noapte. Ne-am îngropat inima atât de adânc, că, în urma ei, nu se mai simt nici cei șapte ani de-acasă. Ce atâta educație? Ce atâta bun-simț? Ce atâta respect? Noi, să fim noi primii, să fim noi singurii, noi să avem, nouă să ni se rezolve, nouă să ni se dea, nouă, nouă toate alea. Ce mai contează că mai există și alții pe lângă noi? Ce mai contează că mai există și alții implicați? Noi să ieșim bine. Când ni se scoală nouă și cum ni se scoală nouă.

Ce iubire necondiționată?! Zilele trecute auzisem un psiholog zicând că nu există. “Iubirea necondiționată nu există, e vrăjeală.”. Nu, domnule, nu MAI există poate, pentru că am îngropat-o noi odată cu inima.

Si, totuși, dincolo de toate astea, nu observăm ce-i, de fapt, evident. Nu observăm că, în ciuda luptei acerbe pentru noi, noi, noi, cu orice preț, suntem urâcioși, triști, invidioși, bolnavi, vai de steaua noastră. Nu observăm că, odată cu inima noastră, s-a dus și starea de liniște, de bucurie, s-a dus și capacitatea noastră de a… oferi, ca să primim. Sentimentele frumoase s-au blocat undeva în interior și pe-afară a dat frustrarea.

Ne-am blocat. Tăiem, spânzurăm, ne cioplim, dar nu reușim nicicum să ne vindecăm. De ce? Păi pentru că vindecarea oricărei boli, fie ea emoțională, fie fizică, fie de oricare fel vrea ea, vine din inimă. Atât. Vindecarea nu vine din blocare, ci din acceptare, apoi din eliberare. Din scop. Vindecarea vine din noi, nu din capra vecinului, din clădirea de vis-à-vis sau mai știu eu de unde de pe-afară. Vindecarea vine din a ne deschide mai mult, din a ne elibera, puțin câte puțin, din a vorbi cu sinceritate, din a ne asuma ce și cine suntem.

Vindecarea vine din… experiențe trăite, nu suprimate. Vindecarea vine din pace. Iar pacea se-așterne peste situații rezolvate, nu pitite sub preș.

Fiecare pas făcut către noi înșine, prin sinceritate, prin cunoaștere, prin voință, înseamnă progres. Înseamnă mai sus. Înseamnă mai bine. Cu fiecare pas făcut astfel ne apropiem nu de perfect, ci de noi. De inima noastră. De cine suntem cu adevărat. De ce ne caracterizează cu adevărat. De libertate. De identitatea noastră și de vocea aia din noi ținută până acum în liniște, închisă, confuză. Pierdută.

Este o poveste. Totul este o poveste. Noi suntem o poveste. Povestea sinelui. Povestea inimii. Și povestea asta nu e frumoasă caracterizată de perfect, ea e frumoasă caracterizată de sinceritate, de real, de fundament… de noi. Și de inimile noastre.

E vremea să ne regăsim!

Lasă un răspuns