Drumul în viaţă are de toate, nu numai rele

Unii dintre noi cred că destinele noastre sunt desenate dinainte. Că atunci când am fost rupţi din bucata aia mare şi şmecheră de energie numită Dumnezeu… ni s-a atribuit şi o cărăruie aparte pe care să mergem numai şi numai noi. Credem că “ce ne e scris în frunte ne e pus”. Şi de-asta alegem, deseori, să ne punem mâinile cruciş în faţa vieţii noastre şi să acceptăm ce vine, aşa cum vine. Alegem să ne aşezăm, eventual, în fund şi să lăsăm lucrurile să fie aşa cum le-o bate vântul, fără să mişcăm un degeţel. Că “oricum tot cum vrea Dumnezeu se întâmplă!”…

O expresie care îmi place, de altfel. O folosesc des. Doar că eu o folosesc atunci când… suntem tentaţi să facem prea multe pentru o cauză lipsită de rost, de bază, de esenţă. O folosesc atunci când conştientizez că ceva nu aparţine de ce vrem noi musai să aparţină. O folosesc atunci când devenim prea încăpăţânaţi… inutil de încăpăţânaţi… epuizant de încăpăţânaţi. Aceeaşi expresie, în schimb, e folosită de mulţi dintre noi ca scuză. Nu facem nimic pentru noi sau pentru ceilalţi… pentru că “oricum le aşează Dumnezeu cum vrea!”. Adică de ce să mai punem şi noi mâna să facem ceva? De parcă ne-am născut să aşteptăm. De parcă ne-am născut ca să ne bage Dumnezeu ăsta cu presupusa lui formă de om mâncărică în gură cu linguriţa. Să muncească el pentru noi, să se plimbe el pentru noi, să râdă el pentru noi, să asculte el pentru noi… să trăiască el pentru noi. Că oricum tot cum vrea el vin lucrurile. De ce să ne mai punem şi noi intenţia în joc?!

Scuză între alte scuze. Doar că asta e o scuză cam prea înjositoare. Noi, oameni cu creier, inimă, suflet, gură, urechi, mâini şi tot ce ne mai trebuie nouă… îi pasăm lui Dumnezeu tot. Toate îndatoririle, toate responsabilităţile… nerealizând că îi pasăm, odată cu ele, şi drepturile… şi bucuriile. Esenţa vieţii în sine. Facem din scopul vieţii noastre un nimic. Preferăm să ne prefacem doar că existăm, decât să ne asumăm ceva. Nu suntem conştienţi de faptul că… ceea ce se întâmplă în viaţa noastră este creaţie pură… şi este a noastră, nicidecum a şmecherului suprem. El e doar un părinte. Un tată care ştie ce-i mai bine pentru noi şi care, într-adevăr, ne împiedică schimbându-ne direcţia de la ce ştie el, mult mai bine decât noi, că nu e de folos, că nu se potriveşte cu noi şi calea noastră. El doar ne transmite nişte semnale. Ne spune dacă suntem unde trebuie sau e cazul să schimbăm macazul. Iar datoria noastră este de a înţelege. Rugămintea mea seară de seară în faţa lui este să îmi descuie capul în permanenţă ca să înţeleg ce-mi spune. Pentru că asta îmi doresc. Să înţeleg ce am de făcut. Eu ce am de făcut, nu el. Pentru că e viaţa mea din el, nu a lui din mine.

Semnele astea transmise către noi sunt extrem de fine şi subtile. Iar intuiţia noastră, dacă zace blocată dincolo de zidurile minţii noastre… nu reuşeşte să ni le aducă la cunoştinţă. Dacă gândurile, sentimentele şi acţiunile noastre lipsesc sau sunt neasumate… ceea ce se întinde în faţa noastră spre a fi trăit nu-i deloc frumos. Şi totuşi acceptăm, nu-i aşa? Fără să înţelegem că drumul, viaţa, destinul… nu-s pedepse. Fără să înţelegem că, scăpând de orgolii, ceaţă şi negativism, energia se schimbă, înţelepciunea şi discernământul se schimbă şi ele… iar viaţa revine la… normal. La normalul ăla care presupune schimb pe schimb. Dat şi primit, înţeles şi schimbat, dărâmat şi reconstruit, îngropat şi reînviat.

Calendarul vieţii noastre n-are numai zile negre. Are zile negre, albe, gri şi… colorate. Are nori şi soare. Furtuni şi curcubeie. Iar noi avem capacitatea de a trece prin fiecare în parte. Noi avem capacitatea de a ne adapta la toate stările. Avem capacitatea de a depăşi răul cu succes… şi de a ne bucura din plin de frumosul care vine după el. Trebuie doar să ne dorim. Să ne dorim şi să facem ceva în privinţa asta. Să ne asumăm. Să trăim în mod responsabil fiecare experienţă. Fiecare gând. Fiecare dorinţă. Fiecare om şi întâmplare a lui. Pentru că viaţa nu e despre ciocnire în sine, ci despre cum o simţim. Viaţa, în general, este despre ‘cum’, nu despre ‘ce’. Şi nu e neagră deloc. Nu e numai cu ploaie şi vânt. E şi cu senin şi soare.

Cheia stă în modul nostru de a percepe ceea ce ni se întâmplă. Luăm o răceală ca atare sau o înţelegem ca pe o direcţie în viaţă greşită? Luăm o boală, în general, ca pe un ghinion sau ca pe o greşeală mai veche nedată la o parte din comportamentul nostru? Luăm un tipar uman ca pe un blestem sau ca pe o lecţie de studiat şi învăţat? Luăm o zi ploioasă de vară ca pe o stricătoare de planuri sau ca pe o creatoare de planuri?

Fiecare întâmplare, oricât de mărunţică ar fi ea, e un semn. Este un indiciu că ceva trebuie făcut, refăcut, schimbat, înlocuit, creat, dorit, înţeles, iubit, întâlnit şi altele de-astea de-ale sufletului nostru. Şi de mare ajutor sunt o respiraţie profundă şi renunţarea la clasicul stil obsesiv de a ne încadra în “normalul” societăţii. Pentru că Dumnezeu, oricât de departe ar părea el, e cu noi. În noi. El e intuiţia noastră. Şi ne transmite mereu, mereu ce şi cum. El ne transmite mereu tot ceea ce trebuie să cunoaştem ca să păşim înainte. Iar datoria noastră este să ajungem în acel punct în care gândurile, sentimentele şi acţiunile noastre rezonează cu intuiţia noastră, cu sufletul nostru.

Abia atunci încetăm să mai fugim de rău şi începem să ne bucurăm, cu adevărat, de binele de după el.

Lasă un răspuns