Dragostea nu dispare odată cu trecerea anilor, ea se adânceşte

Am auzit într-un film zilele trecute o replică minunată… “Dragostea nu este acelaşi lucru cu îndrăgosteala… dragostea este ce rămâne după ce îndrăgosteala a trecut.”… minunat! Şi, pe cât de minunat, pe atât de adevărat. Şi zic şi de pe pielea mea, nu doar din filme, că am înţeles şi eu, după lungi şi zguduitoare experienţe, că dragostea nu e ceva aşa, uşor. Nu e ceva ce zburdă prin lume superficial şi scutură ici, colo praf de ţăcăneală de-aia de ne face să nu mai vedem, să nu mai auzim, să nu mai ştim nimic altceva în afară de fluturaşi mov şi sclipitori şi drăguţi.

Nu, nene. Dragostea e ceva aşa, ca un conac. Ca un ditamai domeniul. Este ceva construit după îndelungate experienţe, după multă sudoare emoţională, după trânteli de pământ de-alea de-ţi zgâlţâie inima din balamale. E un stâlp de-ăla de rezistenţă început a fi construit din străfundurile pământului şi terminat în înaltul cerului. Dragostea e ceva matur. Asumat. E ceva explicat de cine ştie câte ori şi înţeles abia o singură dată, cu greu. Dragostea e atunci când întâlnim omul ăla a cărui experienţă se pupă cu experienţa noastră, a cărui energie e parte din întregul din care şi energia noastră e parte.

Oamenii uniţi de dragoste, ori de câte ori se prăbuşesc, se ridică iubindu-se şi mai mult… şi mai mult. De fiecare dată tot mai mult. Cu fiecare prăbuşire ei formează încă o cărămidă la temelia uniunii lor. Dragostea nu e un joc care se termină după ce trecem toate nivelele îndrăgostirii. Dragostea abia atunci începe. Ea nu e de-un drum finit şi nici de-o obsesie de-o vară. Nu e nici luptă, nici sex sec, nici machiaj, nici uşi închise, nici ruşine. Nu e îngrijorare, nu e gelozie, nu e scenă. E tot ce străluceşte în spate, în culise.

Şi dragostea nu e dramă, mă. Drama e pentru oameni încă nepregătiţi. E pentru oameni încă înglodaţi în noţiuni idealiste care spun că dragostea trebuie să fie instantă, sălbatică din cale-afară şi sufocantă ca un laţ în jurul piciorului unui biet animal prins în capcana vânătorului.

Dragostea e uşoară. Se-ajunge greu la ea, dar ea e uşoară. Şi frumoasă. Este cel mai simplu şi mai frumos lucru din viaţă. Este cel mai liniştit loc, cea mai călduroasă pătură pe timp de iarnă, cea mai dulce adiere de vânt pe timp de vară. Este simplă, frumoasă şi… naturală. Fără lupte. Fără compromisuri.

Dragostea e pace. Înţelegere de-aia tacită. Fără întrebări. E sigură, fără nicio urmă de îndoială. Şi e plină. E prezentă. Fără crăpături. Fără sentimentul că ceva lipseşte. Dragostea e un întreg clar şi bine definit, nu două jumătăţi care încearcă din răsputeri să formeze un întreg.

Dragostea e libertate. E evoluţie. E sprijin. Pasiune. Interes pentru centrul propriu, pentru centrul comun, dar şi pentru centrul celuilalt. Este motivaţie. Este zi petrecută în pat printre pupături, dar şi zi petrecută în muncă… printre pupăturile bine impregnate în suflet… şi pe buze.

Fără nici măcar un cuvânt spus. Fără mesaje interminabile scrise. Dragostea e faţă în faţă. Dincolo de ecrane şi perdele trase între suflete şi minţi. Fără bariere. Fără interdicţii.

Dragostea e sănătoasă. E stabilă. E vindecată de răni şi goluri. E înţeleaptă. Matură, da. Ea e morala aia frumoasă de la sfârşit de povestire. De la sfârşitul îndrăgostirii…

Lasă un răspuns